Ocrotit
O poveste din vechea Rusie
Într-o seară de iarnă, la una din cele mai distinse case din Petersburg era luminată la acel ceas târziu de noapte o singură fereastră, într-o cameră frumos aranjată ședea văduva unui general bogat. Bunătatea ei față de săraci era cunoscută tuturor în oraș. Era singură la acea oră târzie și citea, dar în același timp tricota la un ciorap pentru un copil sărac. Pe fața ei se citea expresia unei păci interioare, dar totodată personalitatea ei făcea impresia fermității și a energiei. O bătaie ușoară în ușă o făcu să-și ridice ochii și să-și întrerupă lucrul.
- Ce este, Matvei? Întrebă ea când bărbatul rămase nehotărât la ușă.
- Vă rog să mă scuzați, doamnă, că vă deranjez așa târziu împotriva dispozițiilor dumneavoastră. Dar fiul văduvei Petrașka e din nou aici. El m-a rugat insistent să vin să vă spun că mama lui e pe moarte și că ea a spus că nu poate muri liniștită fără să-și ia rămas bun de la binefăcătoarea ei, Maria Ivanovna. Ea vă roagă, deoarece puterile îi slăbesc repede, să mergeți chiar în această noapte la ea și să-i citiți din sfânta Evanghelie cuvintele care i-au fost de multe ori o îmbărbătare.
Doamna și-a pus deoparte lucrul de mână și a privit spre ceasul care se afla într-un colț al camerei.
- Ora unsprezece, spuse ea ca pentru sine.
- Da, într-adevăr, doamnă, spuse slujitorul într-un ton care trăda clar indignarea, eu i-am spus deja băiatului că cere prea mult; dar el a insistat să vă spun despre dorința mamei lui. El a spus că doamna Maria Ivanovna nu poate refuza rugămintea unei muribunde, iar binecuvântarea cerului se va odihni peste ea.
- Are dreptate, spuse doamna în timp ce se ridica. Voi merge la mama lui. Poți să-mi trimiți imediat trăsură, Matvei.
- Din nefericire, trăsura nu este aici, doamnă. Ivan a plecat cu caii la Vasili Petrov pentru a lua pe stăpânii tineri și se întoarce numai peste câteva ore.
- Corect, răspunse stăpâna. Am uitat acest lucru. Trebuie să-mi găsești altă trăsură.
- Dacă îmi permiteți să-mi exprim părerea, doamnă, spuse Matvei, atunci aceasta ar fi ca dumneavoastră să nu plecați de acasă în această noapte geroasă și să-l trimiteți pe băiat singur acasă.
- Imposibil, spuse Maria Ivanovna dând din cap. După o scurtă pauză continuă:
- Da, așa facem, Matvei. Adu-mi un notșnoi"(*) și spune-i fiului văduvei că voi fi gata imediat; el poate merge cu mine înapoi la mama lui.
- Un notșnoi"!? strigă îngrozit slujitorul. Imposibil. Cum ați putea dumneavoastră, doamnă, să călătoriți cu un astfel de vehicul? Ce vor spune stăpânii cei tineri și excelența sa, fratele răposatului domn general, dacă veți folosi un astfel de vehicul, fără a mai vorbi de pericolul la care vă expuneți?
- Nu avem nimic de întrebat, Matvei, când Dumnezeu are nevoie de noi, replică liniștit doamna. Nu este El cel care îmi vorbește: Maria Ivanovna, te trimit astă-seară la o muribundă pentru a-i aduce un cuvânt de mângâiere?
Matvei ieși dând din cap dezaprobator pentru a îndeplini porunca stăpânei lui.
S-a întors la scurt timp având promoroacă pe barbă și pe păr. Doamna aștepta deja îmbrăcată într-un palton de blană, iar pe cap avea o căciulă de blană.
- E aici sania, Matvei?
- Desigur. Vă rog să-mi permiteți să vă însoțesc, căci cunoașteți ce fel de oameni sunt aceștia care conduc săniile și știți că cei mai mulți sunt eliberați de curând din închisoare.
- În nici un caz, explică doamna. Tu trebuie să rămâi aici pentru a-l primi pe tânărul domn cu soția lui. Iar pe deasupra nu am nevoie de tine, deoarece băiatul va merge cu mine și îmi va arăta drumul. Săracul de el! Cu siguranță nu i-a fost ușor drumul așa de departe în această noapte geroasă. Ai poruncit să-i fie dat ceva de mâncare în bucătărie?
- L-am dat în grija bucătăresei, doamnă.
- Bine; atunci cheamă-l ca să nu mai pierdem timpul.
În umătoarea clipă apăru băiatul purtând o haină uzată din blană de oaie, iar în mână ținea o căciulă de blană. Matvei ajută stăpânei lui la urcare, o înveli cu grijă într-o blană mare de urs și, după ce se urcă și băiatul, dădu semnalul de plecare. După o lungă călătorie pe străzile goale ale Petersburgului, sania s-a oprit în fața unei case mici într-un cartier sărăcăcios al marelui oraș.
Condusă de tânărul ei însoțitor, văduva generalului păși în camera scundă. Un cuptor mare de cărămidă ocupa jumătate din încăpere și răspândea o dogoare așa de mare, încât cei care intrară aproape nu puteau respira. Dar femeia bolnavă, al cărei pat se afla imediat în spatele cuptorului, părea că nu simte nimic. Moartea apropiată și-a pus deja mâna ei rece pe ea. Când a zărit-o pe Maria Ivanovna, pe fața ei palidă a alunecat o rază de bucurie.
Vizitatoarea s-a așezat lângă ea, a luat Noul Testament și a citit rar și clar câteva cuvinte din Evanghelia după Ioan capitolul 17:
Și viața veșnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii."
Muribunda asculta atentă și dornică. Se părea că la auzul acestor cuvinte minunate a încetat orice durere. Pe trăsăturile feței se citea expresia unei bucurii mari.
Apoi Maria Ivanovna a început cu glas blând și mișcător să-i vorbească bolnavei despre ceea ce s-a petrecut în Ghetsimani și pe Golgota, cum a fost dus la moarte Domnul Isus, cum a fost pecetluit mormântul Lui, cum a înviat apoi și, după ce a săvârșit totul, cum s-a întors iarăși la Tatăl. Când a observat că privirea bolnavei e ațintită în sus, a început să cânte un cântec. Apoi s-a facut o liniște solemnă. Dar deodată bolnava s-a ridicat. Pe buzele ei a venit un suspin ușor și cu un glas stins a spus:
- Dumnezeu să vă binecuvinteze, doamnă, pentru tot ce ați făcut pentru mine și pentru ai mei! El să vă binecuvinteze pentru tot ajutorul ce ni l-ați dat în necazul nostru și pentru toate cuvintele prețioase pe care ni le-ați spus despre Mielul lui Dumnezeu care a purtat păcatele noastre.
Ea se stingea. Stătea acolo întinsă și era liniștită. După câteva clipe a trecut un scurt fior prin trupul ei slăbit. Sufletul ei plecase în grabă în țara luminii.
Vizitatoarea a rămas câteva minute în rugăciune în tăcere. Trebuia să mulțumească lui Dumnezeu pentru harul care a facut ca moartea să fie așa de ușoară, așa cum a putut să vadă aici. A așezat apoi mâinile reci ale moartei pe piept și a privit câteva clipe fața celei adormite. Apoi s-a întors spre săracul băiat care îngenunchiase la patul mamei și plângea, l-a consolat cu dragoste și i-a spus câteva cuvinte despre Dumnezeul orfanilor care îl iubește pe el și pe sora lui și care nu îi va părăsi. Apoi a scos din portmoneu o sumă de bani și i-a dat-o pentru a putea plăti costurile înmormântării.
La urmă le-a promis copiilor că nu-i va uita, s-a învelit din nou în paltonul ei călduros și a ieșit privind încă o dată la cea care plecase acasă.
Era acum între orele unu și două noaptea, așa cum a putut constata privind la ceasul ei de mână înainte de a se urca în sanie. Era așa de frig, că zăpada scârțâia sub tălpile săniei. Curând au lăsat în urma lor casele satului. Pe când mergeau prin ținutul pustiu și complet nelocuit care se afla între cartier și oraș, pe Maria Ivanovna a cuprins-o o presimțire sinistră gândind la situația ei. La urcare, când a schimbat câteva cuvinte cu vizitiul, a observat privirea întunecată a ochilor acestuia. Nu se vedea nicăieri nici un om. Numai cerul înstelat se boltea deasupra ei într-o strălucire de neuitat. Privind spre bolta cerească, îi veni pe buze cuvântul: Soarta mea este în mâna Ta" (Psalm 31.15). Gândul o liniști. Ea se știa în mâna Celui ce păzește pe Israel" care nici nu dormitează, nici nu doarme (Psalm 121.4) și la care noaptea e ca ziua. Privi în jurul ei. Cât putea cuprinde cu ochii nu se vedea nici urmă de oraș. Ținutul prin care călătoreau îi era complet străin. În loc de case se vedeau numai copaci. Felinarele nu mai însoțeau drumul, iar în depărtare se zărea o pădure.
- Ce noapte minunată e aceasta! spuse ea în sfârșit, adresându-se cu o voce liniștită vizitiului.
Bărbatul mârâi ceva despre gerul de crapă pietrele; care nu era tocmai plăcut.
- Da, aveți dreptate, răspunse ea prietenos. Îmi pare rău să vă văd în acest palton subțire. Ar trebui să purtați o blană groasă și călduroasă.
- De unde să ia unul ca noi așa ceva? Îi replică acesta îmbufnat. Ne câștigăm abia pâinea zilnică dacă lucrăm toată noaptea.
- Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arșița, nici soarele", spuse Maria Ivanovna cu jumătate de glas ca pentru sine.
- La ce vă referiți? Despre cine vorbiți? strigă bărbatul.
- Vorbeam despre oameni care odată vor muri fericiți, așa ca femeia pe care am vizitat-o. Știți că astăzi ați făcut o faptă buna?
- Eu ... o faptă bună? spuse bărbatul și râse batjocoritor. Trebuie să îmi explicați cum așa.
- Dumneavoastră m-ați condus la o sărmană muribundă pentru a-i putea aduce un cuvânt de mângâiere care face să se uite foamea și setea și toate durerile.
- Am și eu nevoie de o astfel de mângâiere. Atunci n-ar mai trebui să practic această meserie nenorocită.
- Este vestea despre Cel care a venit în lume pentru a mântui păcătoși, a continuat văduva generalului. Priviți o clipă stelele de deasupra dumneavoastră cum strălucesc și luminează în această noapte geroasă ca milioane de diamante. Ei bine, chiar dacă ar fi diamante și ar fi proprietatea dumneavoastră, ce ar fi în comparație cu slava veștii: fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică"?
- La ce-mi folosește asta când eu trebuie să tremur de frig și să sufăr de foame și nu primesc nici un pahar de țuică? a replicat bărbatul, chiar dacă nu pe același ton bosumflat.
- Această mângâiere, despre care vorbiți dumneavoastră, este una rea și durează numai un timp scurt. Dumnevoastră nu știți dacă deja mâine sau peste o săptămână sau chiar peste o lună nu va bate la ușa dumneavoastră moartea. Asta e sigur: odată va veni cu siguranță. Și atunci vă va spune: Lasă toate acestea, paltonul tău subțire, sania ta, calul tău și sticla ta cu țuică și vino cu mine pentru a-l întâlni pe judecătorul tău". Va trebui să apăreți în fața unui tron mare și alb pe care șade Unul ai cărui ochi sunt ca para focului. El va deschide o carte în care stă scris tot ce ați gândit, tot ce ați vorbit, tot ce ați făcut și ce intenționați să faceți. Dacă nu v-ați întors la Dumnezeu în această viață și nu L-ați primit pe Isus Cristos ca Mântuitorul dumneavoastră, atunci veți fi aruncat în iad.
Doamna tăcea. Totul era liniștit. Se auzea numai scârțâitul zăpezii înghețate.
Deodată sania s-a oprit. Vizitiul a sărit de pe locul lui și a fixat zurgălăii pe care îi îndepărtase de la gâtul calului înainte de călătoria spre casă. A luat calul de căpăstru și l-a dirijat în cealaltă direcție. Apoi și-a reluat locul, a pocnit din bici și a pornit mânând calul cu strigăte prietenoase în direcția opusă.
Sania zbura ca vântul, iar clopoțelul răsuna vesel. Se apropiau tot mai mult de oraș. Au apărut felinarele și curând s-au zărit la orizont primele case. Văduvei îi era tot mai cunoscut ținutul și, nu după mult timp, calul s-a oprit în fața casei ei. Vizirul a sărit jos și a căzut în genunchi în zăpadă în fața Mariei Ivanovna și a strigat:
- Slavă Domnului! V-am adus cu bine acasă!
Văduva privea uimită la bărbatul din fața ei care tremura și apoi a auzit următoarea mărturisire:
- Dumnezeu să mă ierte! Aveam intenția să vă duc în pădure și acolo, unde nu vă putea ajuta nimeni, să vă jefuiesc, înainte de a părăsi casa acelei femei sărmane, v-am văzut scoțând, portmoneul dumneavoastră plin. Am văzut și ceasul dumneavoastră, și paltonul de blană. Voiam să vă iau aceste lucruri, pentru că eram flămând și înghețat de frig. Nu voiam să vă omor. Dar când mi-ați vorbit despre carte, despre tronul mare și alb, despre Judecătorul cu ochii ca para focului și mi-ați rostit sentința pe care o merit, atunci nu mi-am putut îndeplini planul. Vă implor să mă iertați și să-L rugați pe Dumnezeu pentru mine ca să nu îmi țină în seamă vina.
- Ultimul lucru trebuie să-l faceți dumneavoastră, spuse mișcată Maria Ivanovna. Mergeți la Domnul Isus. El primește pe păcătoși. El poate și vrea să vă ierte, dacă strigați la El. Priviți la El, la Mielul lui Dumnezeu înjunghiat la cruce pe Golgota, ca și păcatele dumneavoastră să fie spălate!
Vocea ei tremura puțin. Ea a luat Noul Testament din care citise mai înainte cuvinte de mângâiere muribundei, a răsfoit o clipă prin el, l-a închis din nou și l-a întins bărbatului cu cuvintele:
- Luați cartea sfântă. Ea vă poate spune mai mult despre Acela care ne iubește pe noi oamenii, încât Și-a dat viața Lui prețioasa pentru noi. Între foi veți găsi ceva care vă va ajunge pentru a vă cumpăra un palton de blană. Iar noaptea, când veți vedea stelele strălucitoare, să vă gândiți la Cel care a spus: Și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul?"
Cu aceste cuvinte, Maria Ivanovna s-a îndreptat spre casă, plină de mulțumire pentru ocrotirea minunată de care a avut parte. Bărbatul s-a aplecat și a sărutat poala paltonului ei. Apoi a privit cartea la lumina următorului felinar, între foi era o bancnotă de mare valoare. La pagina deschisă a citit însă cuvintele subliniate:
El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci l-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?
(*) Vehicul de noapte rusesc din acel timp care putea fi închiriat, dar care nu avea o reputație bună. Un notșnoi" era noțiunea a tot ce e obscur, sinistru și respingător; era o caleașca murdară cu un cal sfrijit și un vizitiu dubios.