O căpșună deosebit de mare
din revista "ethos" 2/95
În fața dărâmăturilor înnegrite ale unei case stătea un băiețel de 12 ani. Se numea Petre, însă toată lumea îl striga Pit. Privind cu atenție în stânga și-n dreapta, își strângea punga mototolită, lipind-o de pantalonii peteciți, în spatele dărâmăturilor urma o grădină în mijlocul căreia se găsea un strat cu iarbă crescută sălbatic, din care străluceau câteva căpșuni de un roșu aprins.
Pit le remarcase în timpul jocului de-a v-ați ascunselea cu prietenii săi și se decisese să-și "organizeze" câteva în dimineața următoare. Unchiul Siegfried folosise cuvântul "a organiza" și zâmbise apoi șmecherește. "O tigaie", explicase el, "fu rapid organizată; lipsea numai friptura."
Seara află Pit de la mama sa că " a organiza" este un alt cuvânt pentru "a fura". Lui Pit îi plăcu grozav cuvântul. A fura sau a șterpeli ceva sună mult mai periculos decât atunci când spui "a organiza". La întrebarea prietenilor săi, care din fericire nu descoperiseră stratul de căpșuni, dacă mâine dimineață n-ar vrea să se joace iarăși de-a hoții și vardiștii, refuzase energic. Le spusese scurt că trebuie să-i ajute mamei, însă de fapt nu-l obseda decât un lucru: să aibă parte de cât mai multe căpșuni delicioase. Și în timp ce luase în fugă micul dejun acasă, nu-l urmărea nici un alt gând.
Iată-l stând acum încordat, privind cu ochii micșorați spre golurile unde fuseseră ferestrele în spatele cărora râdea cerul de vară.
Chiar nu trecuseră decât câteva luni de când oamenii fuseseră atât de speriați de cerul senin? Asta se întâmpla de fiecare dată când avioanele dușmane apăreau în depărtare ca niște cruci care semnalizau undeva departe la orizont, fără nici un zgomot. Apoi începea vuietul asurzitor al sirenelor trimițându-i pe oameni în pivniță. Respirând adânc, cu frica încă întipărită pe fețe, ieșeau din pivniță după trecerea pericolului, iar deasupra lor râdea cerul albastru, neamenințător. Numai noaptea oglindea sângeriu crimele brutale de pe pământ.
Pit aruncă o privire, din umbra zidului, de partea cealaltă a străzii. Peste un morman de pietroaie lunecă o pisică, se opri în vârf și începu să-și facă toaleta. Nu se vedea nicăieri nici țipenie de om. Băiatul se uită la mâinile lui. La ce luase de fapt punga cu el? Stomacul era un vas mai bun. Cel puțin n-ar fi trădat deloc conținutul. Pit lăsă să-i scape punga din mână, mai iscodi încă o dată în toate părțile și dispăru Între zidurile crăpate ale casei.
Întârzie doar preț de câteva secunde în fața gardului dărăpănat. La numai câțiva pași de el îl atrăgea stratul cu căpșuni. Dincolo de căpșuni era un tufiș de iasomie care mărginea grădina. Minunat. Așa era ferit de privirile oamenilor care ar fi putut eventual să apară. Ce voia mai mult? împinse în stânga și-n dreapta șipcile putrede ale gardului și ajunse pe pământul uscat, fărâmicios. De un roșu închis, străluceau de zeamă căpșunile în iarbă. Pit o culese pe prima și o vârî în gură. Era nemaipomenit ce gust putea să aibă. Așa că se apucă de cules și mestecat; le împingea între dinți dar, totodată, căuta în permanență cu privirea noi căpșuni mai mari. Acolo la marginea stratului remarcă un exemplar superb. Una ca asta îți umple gu..." Din cauza spaimei ultimul cuvânt îi rămase în gât.
Pe neașteptate se auzise scârțâind în spatele tufișului o portiță de grădină. Pit se uită plin de teamă în jur. În spatele lui se afla o buturugă năpădită de mușchi. Se aruncă rapid la pământii se strecură pe după ea. Era și timpul, în tufișul de iasomie se auzea foșnind ceva. Își apăsă fața pe pământ încât simți bolovanii uscați presându-i buzele, își ridică atent capul și iscodi dincolo către strat, își frecă ochii cu sălbăticie, dar imaginea persista.
Micuță, gârbovită, ținând în amândouă mâinile o cratița emailată, în fața stratului sălbatic stătea o bătrânică dând mereu din cap. Pit observă cum îi tremura cratița din mână. "Ce josnic!" Cuvântul îl lovi ca o nuia.
"Dacă as fi știut", bolborosi el, "că sunt ale unei femei bătrâne." Două lacrimi mari se prelinseră pe obrazul stâng al femeii dezamăgite și vocea ei fierbinte pătrunse până în ascunzătoare: "Căpșunile, și cât mă mai bucurasem de ele!". Pit nu mai suportă să vadă fața asta tristă a bătrânei și-și ascunse capul în spatele buturugii. "Dacă totuși as fi luat punga, nu le-aș mai fi devorat pe toate", se gândi el. Din nou aruncă o privire din ascunzătoarea sa. Femeia se aplecă în mijlocul stratului. Descoperise căpșuna cea grasă. Pit așteptă în ascunzătoare s-o vadă, în sfârșit, pe bătrână mâniindu-se. Nu s-a întâmplat nimic de genul ăsta. Ea puse căpșuna în crăticioară și mâinile tremurânde mângâiară plantele devastate. Oftând, se ridică și privi în toate părțile grădinii.
Pit își apăsă trupul pe pământ, așteptând în fiecare clipă ca bătrâna să-l dibuie în ascunzătoare. Era de neimaginat... Câțiva pași dacă ar fi făcut spre stânga, ar fi trebuit să-i vadă picioarele. Se gândi. Oamenii seamănă de multe ori între ei, dar pe femeia asta n-o mai văzuse niciodată, însă poate îl cunoștea ea. Preț de o secundă îl fulgeră gândul să se ridice în picioare și să mărturisească totul. Dar cum va reacționa oare ea?
Își ridică puțin capul. Putea să îndrăznească să mai riște o privire? încet ca un melc își întoarse capul spre dreapta. Ca și cum ar fi împietrit, bătrâna stătea în mijlocul stratului ținând crăticioara cu amândouă mâinile deasupra capului.
În ascunzătoarea lui, Pit avea impresia că aude râsul unchiului său. Cum mai spusese el: "Tigaia am organizat-o repede, dar ne mai lipsea friptura." în locul tigăii de care vorbise unchiul lui, iată că acum vedea cratița în mâinile femeii. "Nu le-ai organizat", își murmură sie însuși, "ci le-ai șterpelit în modul cel mai josnic." Se mai uită o dată. I se păru că visează. Văzu cum bătrâna își împreună mâinile și începu să se roage.
Era oare cu putință ca aici, în mijlocul grădinii și nu într-o biserică, să înceapă femeia să se roage, cu adevărat să se roage. "Doamne Isuse, Te rog, iartă-mi mânia lăuntrică. Te rog, iartă-mă. Poate că lui îi era mai foame decât mie..."
Asta era prea mult pentru Pit. Se strecură afară din ascunzătoare și se ridică în picioare. Femeia tresări de spaimă atât de tare, încât îi sări și singura căpșună din vas. "Cum, cum ai ajuns tu aici în grădină?" Se aflau acum față-n față. Pit se eschivă privirii ei întrebătoare. "Eu... am fost." "Eu" - și-și plecă în întregime capul - "eu am cules căpșunile." Fără a se uita la bătrânică, îi întinse mâna plină de pete roșietice. "Îmi pare rău." își retrase brusc mâna, fiindcă se putea aștepta ca ea să i-o apuce, mâna asta mânjită cu zeamă de căpșuni.
Pit simți căldura soarelui pe spinarea sa și totul i se părea atât de ireal. Amândoi se priviră în ochi, băiatul și bătrânica. "Ce să fac acum cu tine?" întrebă ea. Pit observă un zâmbet abia perceptibil pe buzele ei. Sau se înșela? în iarbă, lângă pantofii femeii, văzu zăcând căpșuna. Se aplecă rapid și o ridică. Ezitând, i-o întinse femeii. "Uite", zise el cu o voce fără ton. Ea părea că nici nu vede mâna întinsă a băiatului. "Uite!", repetă el. Apoi trase adânc aer în piept, întotdeauna vă rugați, când ar trebui de fapt să certați?" Ea văzu privirile speriate îndreptate către ea. Dintr-o dată, râse zgomotos, bine dispusă: "Nu întotdeauna, băiete, însă", dădu ea din cap cu importanță, "să te rogi este întotdeauna mai bine decât să cerți." Îi întinse mâna copilului: "Dă-mi acum ultima căpșună. Pe asta o s-o savurez cu deosebită plăcere. Pit ardea de roșu ce era, parcă se luase la întrecere cu soarele.
În zilele următoare, prietenii lui Pit și alți cunoscuți se mirau neîncetat. "Ce băiat cuminte este ăsta." își șopteau unii altora, "De la o vreme îi cară mereu coșul bătrânicii din strada Râului de la piață până acasă, cu credincioșia unui bernardin." Aproape în fiecare zi de piață vedeai perechea asta nepotrivită coborând pe strada principală. Mama lui Pit zâmbea inteligent, când era lăudată din cauza fiului ei atât de săritor. "Dacă ați ști ce secret se ascunde aici, un secret care are de-a face cu niște căpșuni..."
Heinz Böhm