Fii pregătit în orice vreme!
Southampton, 19 decembrie 1963. În urletul sirenelor, vaporul grecesc de lux Lakonia" pornește în larg într-o croazieră de Crăciun spre Madeira. De pe vas se văd batistele fluturînd... Țărmul se pierde în depărtare, toți pasagerii sunt bine dispuși, deoarece și-au programat o călătorie deosebită, în prospectul biroului de voiaj englez stă scris textual: Aveți posibilitatea aici să petreceți o vacanță în care toate riscurile sunt excluse. Aici aveți un concediu de care vă veți aminti mereu și despre care veți vorbi tot restul vieții". Toate riscurile excluse? Desigur, Lakonia" dispune de o instalație automată de prevenire a incendiilor; oricum are mai multe locuri în bărcile de salvare decît pasageri sunt la bord, chiar și atunci cînd toate cabinele sunt ocupate. Un concediu despre care se va vorbi tot restul vieții? Și acest lucru este adevărat - cel puțin pentru supraviețuitori - căci circa 160 de pasageri de pe vasul Lakonia" își găsesc moartea în largul mării cu o zi înainte de ajunul Crăciunului. Care a fost cauza? Un uriaș incendiu. Și acesta cu toată existența unei instalații automate de prevenire a incendiilor, însă cum putea să izbucnească un astfel de incendiu? Din motive necunoscute...
Bruxelles, 25 iulie 1966. Paturile sunt primenite, iar pe mese sunt așezate flori. Ca gustare sunt pregătite mîncăruri deosebite. Multe familii din capitala belgiană așteaptă întoarcerea acasă a copiilor lor. Aceștia urmau să sosească cu autobuzul dintr-o frumoasă excursie de vacanță făcută
În Austria. Se așteaptă... Se face tot mai tîrziu. Se așteaptă în continuare... Curînd se strecoară zvonul: Accident!". Apoi acest zvon este confirmat și se răspîndește cu iuțeala fulgerului: Accident pe autostrada lîngă Limburg". Răniți? - Da! - Morți? - Posibil! - Morți?? -Da! - Cîți?... Apoi deveni realitate crudă: Din cei 43 de pasageri ai modernului autobuz, numai zece au scăpat cu viață, 33 au murit, dintre care 28 de adolescenți și copii, în aula unei școli din Limburg sunt așezate șiruri lungi de sicrie negre...
Londra, 3 octombrie 1952. În gara suburbiei Harrow, trenul de dimineață stă gata de plecare și este ticsit de călători. Cu toate că este timpul de plecare, trenul încă stă pe loc. Nimeni nu știe de ce. Dintr-o dată, trenul accelerat din Scoția intră cu viteză nebună în trenul din gară care aștepta. Vagoanele se izbesc și intră unele în altele ca niște cutii de chibrituri. După cîteva secunde, un al treilea tren, cel de Londra, în plină viteză străpunge în haosul de dărîmături și trupuri sîngerînde, împrăștiate de-a lungul și de-a latul șinelor. Peste o sută de oameni care erau în drum spre locul de muncă, nu mai ajung niciodată acolo...
Dar ce rost au aceste relatări? Aceasta ar însemna cumva că nu mai trebuie să călătorești cu trenul, sau cu mașina, sau să nu mai întreprinzi nici o călătorie cu vaporul sau cu avionul? Dacă te gîndești la cei 16.000 de morți care rezultă anual din accidentele de circulație în R.F.G., aproape că ai ajunge la concluzia aceasta. Dar unde te mai poți simți în siguranță? Niciunde. Accidente și boli ți se pot întîmpla și acasă, acestea pot lovi atît pe bătrîn cît și pe tînăr. Am o fotografie unde împreună cu mine se mai văd patru dintre prietenii mei, cu scurt timp înainte de bacalaureat. Cinci tineri sănătoși și plini de optimism. Nu după multă vreme, doi dintre tineri au murit. Unul într-un accident de automobil, celălalt în urma unei boli grele; tocmai el, cel mai sportiv și cel mai vînjos dintre noi, a trebuit să sufere de o boală așa de chinuitoare.
Cu mult înainte, cînd eram în clasele primare, aveam un coleg strungar, cu părul creț de culoare blond-roșcat. Era sprinten ca o sfîrlează și plin de viață. Cînd învățătorul nu era în clasă, încăleca peste l nci și masă. Pe lîngă aceasta era așa de sănătos și sincer, că l-am îndrăgit în mod deosebit. S-ar fi gîndit cineva ca tocmai el să se îmbolnăvească așa de grav? Cînd stăteam lîngă patul lui din spital și el mă privea cu ochii lui luminoși de băiețandru, încă nu bănuia nimic din ceea ce eu deja aflasem. Doctorii au pierdut orice speranță în vindecarea lui. Avea numai 15 ani. Curînd colegii lui au stat în fața mormîntului deschis... Ceasul lui s-a oprit. Toate ceasur, se opresc odată, la unul mai devreme, la altul mai tîrziu.
Odinioară în Londra, cînd am fost martor ocular la agitația și consternarea produsă de accidentul de tren din Harrow, am văzut fotografiile în ziare. Pe una din fotografii se putea vedea un ceas. Era ceasornicul de pe peronul gării unde trenul de suburbie fusese zdrobit cu desăvîrșire. Arătătoarele lui indicau ora 8 și 19 minute, exact clipa ciocnirii care le oprise pe loc. Însă lîngă ceas se mai putea vedea ceva. Acolo era atîrnat un afiș cu cuvintele: Pregătește-te să întîlnești pe Dumnezeul tău!" (Amos 4:12).
Cît de puțini vor fi citit acele cuvinte de pe placardă și cîți din ei vor fi cugetat asupra lor? Dintr-o dată însă, aceste cuvinte vorbeau cu glas de tunet, căci mulți oameni au trebuit chiar în clipa aceea să-l întîlnească pe Dumnezeu. Ceasul lor se oprise.
O, de n-ai trece nepăsător pe lîngă aceste cuvinte biblice! Ele au fost adresate poporului lui Israel, însă mai vorbesc încă și astăzi fiecăruia care vrea să le audă. Mai devreme sau mai tîrziu, vine ora pentru fiecare, cînd trebuie să întîlnească pe Dumnezeu. Ești pregătit? Ești tu la adăpost în Isus Cristos?
Friedhelm König