INDEX

 

 

 

CÂTĂ VREME ESTE APROAPE
Sămânţa adevărului - Ianuarie 1995
de Trudy Vander Veen

 

Amelia se foia de zor în banca ei, dorind din toată inima ca ora asta de curs să se termine mai repede. Doamna care vorbea începuse doar de câteva minute, dar şi asta era deja prea mult pentru Amelia. Nu că vorbitoarea ar fi fost plictisitoare. Nu, de loc. Invitata şcolii era de profesie asistentă medicală, lucra ca misionară în Bangladeş, şi avea destule întâmplări palpitante de povestit copiilor. Ce o deranjase pe Amelia fusese un citat pe care ea îl folosise din cartea profetului Isaia: „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape" (Isaia 55:6).

Misionara spuse: „În Bangladeş, o mulţime de oameni stau la rând în fiecare zi ca să fie consultaţi. Mamele au ochii plini de lacrimi rugătoare şi feţele lor exprimă durerea şi speranţa. Vin la noi cu copii bolnavi, nehrăniţi şi vor să fie văzuţi de un doctor. Pur şi simplu sunt prea mulţi pacienţi pentru o singură zi. Nu ne ajung cele douăzeci şi patru de ore. Totuşi, ne-am hotărât că nu ne vom permite niciodată să nu punem deoparte un anumit timp şi pentru rugăciune. Dacă n-am petrece acel timp zilnic stând de vorbă cu Dumnezeu, n-am avea putere să mergem mai departe, zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună."

Aici asistenta medicală se opri, şi o pironi cu privirea parcă pe Amelia. „Sper din toată inima că voi, elevii, aţi învăţat lecţia aceasta şi aveţi şi voi un timp de rugăciune în fiecare zi", continuă ea. „Sunt convinsă că ştiţi că Dumnezeu merită şi trebuie să fie pus pe primul loc în viaţa voastră."

Sigur că ştiu şi eu asta! Îi răspunse obraznic în gând Amelia. Cum să nu ştiu. În ultimele zile am auzit-o deja de prea multe ori.

Amelia se simţi imediat mustrată şi puţin ruşinată de gândurile ei. Nu ar fi trebuit să le aibă, dar ajunsese să se simtă cicălită. Toată lumea se hotărâse parcă să o sâcâie zilnic cu : „Pune-L pe Dumnezeu pe locul întâi în viaţa ta!" O auzise în predica rostită de predicatorul Bisericii Duminica trecută. O citise tatăl ei, luni seara, în timpul de închinăciune familială: „Dacă Isus este cel mai bun prieten al tău, El are drept şi la cel mai bun loc în inima ta." Până şi bunica îi făcuse cadou de ziua ei o carte intitulată, tocmai aşa: „Cât timp îi acordăm lui Dumnezeu?" Nici nu avusese timp şi chef să arunce o privire asupra ei. Iar acum această misionară se hotărâse, parcă înadins, să vorbească din acelaşi subiect!

Cioc - cioc! O rămurea golaşă şi cenuşie lovi uşurel în fereastra din dreptul băncii ei, reuşind tocmai la timp să-i abată atenţia în altă parte de la faţa serioasă şi glasul pătrunzător al vorbitoarei. Ia te uită, ninge! Fulgi mari şi jucăuşi se rostogoleau în valuri purtate de vânt. Minunat!, gândi Amelia. O să avem zăpadă proaspătă mâine la săniuş!

Mâine - aşteptase aşa de mult ziua aceasta! Copiii din clasa lor erau programaţi să meargă pe deal şi să se dea toată ziua cu săniile. Mai fusese odată acolo cu sania ei cea veche, dar pentru mâine, fratele ei Timotei îi spusese că poate împrumuta sania lui cea nouă. Timotei o unsese chiar şi cu ceară ca să meargă mai repede. Oh, ce minunat va fi mâine!

„... Mâine s-ar putea să fie cea mai frumoasă sau cea mai urâtă zi din viaţa ta", o auzi Amelia, ca prin ceaţă, pe misionara din Bangladeş. Speriată, ea întoarse privirea în clasă cu sentimentul că musafira lor îi citise gândurile. Nu, aşa ceva era cu neputinţă. O simplă coincidenţă. Misionara tocmai îşi închidea Biblia, spunând ca încheiere: „De asta puteţi fi siguri, viitorul vă va aduce şi zile bune şi ceva zile rele. Oricum ar fi, vă rog să nu uitaţi să-I daţi lui Dumnezeu locul întâi în inimile voastre. Dacă veţi face aceasta, El se va lăsa întotdeauna găsit de voi când veţi avea nevoie!"

La sfârşitul cursurilor, Amelia s-a întâlnit în curte cu Iulia, prietena ei. Încă ningea.

„Eşti gata pentru ziua mare de mâine?" o întrebă Amelia.

Iulia răspunse şovăitor: „Nu ştiu. Sunt cam obosită. Parcă... parcă nu mă simt bine de loc!"

Într-adevăr, Iulia arăta foarte palidă. „Sper să te simţi mai bine mâine", o încuraja Amelia. „Ar fi mare ghinion să nu poţi veni la sănius!"

Iulia afişă un zâmbet timid: „Da, probabil că o să mă simt mai bine mâine. Te rog să-mi ţii un loc lângă tine mâine. În ultimul timp eşti mereu ocupată şi n-am mai stat şi noi puţin de vorbă..."

„Aşa am să fac", promise Amelia. „Îţi voi ţine un loc lângă mine."

Chiar în clipa următoare, maşina tatălui luliei trase lângă bordură şi Iulia plecă făcându-i semn cu mâna. Când se întoarse să străbată pe jos scurta distanţă până acasă, Amelia dădu cu ochii de o micuţă carte poştală, căzută probabil dintre cărţile luliei. O ridică de jos, zicându-şi: Am să i-o dau mâine.

Pe cartea poştală se putea citi:

Doar un minut!
Deşi-i doar un simplu minut
Cu şaizeci de secunde în el,
De ştii ce-ai de făcut
Nu l-ai pierdut, că-L ai pe Isus în el.

Amelia strânse buzele, umflă obrajii şi pufni, scoţând un norişor de abur din gură: Incredibil! gândi ea, mereu acelaşi şi acelaşi mesaj!

Enervată, puse repede cartea poştală în buzunarul paltonului. Versurile micului mesaj continuau însă să i se învârtească în minte. Curând, ele reuşiră să dea la o parte toate gândurile plăcute despre mult aşteptata zi de sănius. Un apăsător sentiment de vinovăţie începu să o stăpânească. Da, sigur, i-aş da mai mult timp Domnului Isus dacă aş putea, dar .. de unde să-l iau? Sunt foarte ocupată! Am o groază de obligaţii. Mama vrea să o ajut acasă, învăţătorul de Şcoală Duminicală vrea să merg o dată pe săptămână la bolnavi sau la azilul de bătrâni. Trebuie să termin de împletit şi pulovărul de lână pentru sora mea ca să i-l dau de ziua ei. Pe lânga toate acestea, lecţiile de anul acesta sunt mult mai lungi şi mai grele ca cele de anui trecut.

Trebuie să învăţ mai mult ca să-mi mulţumesc profesorii. Acasă trebuie să fac curat în cameră, să dresez căţeluşul primit de curând... Iulia vrea şi ea să stăm mai mult de vorbă...

Amelia, pufni iarăşi încetişor şi gândi: Şi peste toate, toţi îmi spun că trebuie să-i dau mai mult timp Domnului Isus!

A doua zi, Amelia era pe coama dealului, aşteptându-şi rândul pentru ultima coborâre a zilei. Săniuşul fusese straşnic. Obrajii ei erau îmbujoraţi, iar inima ei era fericită. Ce zi extraordinară! Totul fusese exact cum se aşteptase. Aproape totul, căci Iulia nu a putut să vină şi Amelia a fost un timp cam îngrijorată din cauza ei. Chiar şi aşa însă, a fost o zi grozavă.

Priveliştea care se deschidea înaintea ochilor ei era magnifică. Amelia privi cu nesaţ, de parcă ar fi vrut să o întipărească pentru vecie în memoria ei. Toate dealurile din jur erau acoperite cu căciuli de zăpadă şi străluceau sub razele piezişe ale soarelui care coborâse spre apus. Brazii uriaşi din apropierea ei îşi aruncaseră umbrele lungi până hăt, departe. Legănate încet de vânt, crengile se scuturau câteodată de zăpada care se strecura şoşotind spre pământ. Cerul era parcă făcut din oţel albastru.

„OH, DOAMNE, DUMNEZEUL MEU, CE MARE EŞTI TU! TE-AI ÎMPODOBIT CU SLAVĂ ŞI MĂREŢIE!"

Cumva, în mintea Ameliei, gândul acesta nu se îmbrăcase încă în cuvinte, şi totuşi stăruia ca o inundare plăcută şi caldă, ca o mângâiere şi ca o duioasă învăluire, un fel de melodie unduitoare de al cărui înţeles eşti conştient, chiar şi în absenţa cuvintelor.

O efuzie neaşteptată de bucurie îi cuprinse inima. Mulţumesc Doamne. Tatăl meu, părea că suspină inima. Mulţumesc pentru lumea aceasta frumoasă şi pentru ziua aceasta extraordinară! Mulţumesc mai

ales că Te simt atât de aproape acum şi aici!

Spre seară, când Amelia a ajuns acasă, inima ei era grăbită să împărtăşească cu întreaga familie ceea ce i se întâmplase. N-a fost însă să fie aşa. Mama ei a fost prima care a vorbit şi vestea dată de ea nu era bună: Iulia se afla în spital! Doctorii o operaseră de urgenţă. Făcuse apendicită. Dacă Amelia nu era prea obosită, Iulia ar fi vrut să o vadă. Tatăl ei aştepta afară să meargă împreună.

Au plecat în grabă şi Amelia s-a trezit dintr-o dată lângă patul prietenei sale. Iulia era cam ameţită, dar nu avea dureri mari. Era mai ales curioasă să afle cum fusese ziua petrecută de colegii ei la săniuş.

„Oh, ne-am distrat de minune!" începu Amelia. „Ce bine ar fi fost să fii şi tu cu noi!"

„Da, ce bine ar fi fost..." murmură Iulia. „Dar să ştii că şi mie mi s-a întâmplat un lucru extraordinar astăzi dimineaţă. Când doctorul mi-a spus că trebuie să fiu operată, mi-a fost o frică teribilă. Crede-mă, nu mi-a fost aşa de frică niciodată! N-am putut nici să mă rog - nu mă puteam concentra! Doar am spus de pe buze: „Doamne, ajută-mă!" şi s-a întâmplat ceva uimitor. Dintr-o dată parcă a venit lângă mine - II simţeam parcă atingându-mă cu mâna Sa. Pe când mă duceau în camera de operaţie, fără să aud vreun glas sau ceva asemănător, am înţeles un fel de mesaj: „Nu te teme, Eu sunt cu tine ca să te fac bine. Fii liniştită."

Ascultând-o, Amelia simţi cum i se pune un nod în gât şi cum lacrimile îi îneacă ochii, „îţi aminteşti ce ne spunea asistenta aceea din Bangladeş?", întrebă ea şoptit. „Tu L-ai căutat pe Domnul şi El s-a lăsat găsit."

Ca din senin, Amelia îşi aminti de strofa scrisă pe cartea poştală. Băgă mâna în buzunar şi o scoase îndată afară. „A ta este?"

Iulia dădu afirmativ din cap. „N-am pierdut-o. Am aruncat-o intenţionat."

Amelia spuse cu simpatie: „Şi pe mine m-a enervat discursul misionarei, în ultima vreme, viaţa mea s-a asemănat cu o plăcintă uriaşă, tăiată în foarte multe felii. Lecţiile de la şcoală, familia, prietenii, bătrânii de la azil, activităţi şi iar activităţi..."

Iulia încuviinţă: „Ştiu cât de ocupată eşti. îmi imaginez că ai crezut că ţi se mai cere să tai încă o felie şi s-o pui deoparte pentru Domnul?"

„Cam aşa ceva", îngâimă Amelia, „şi nu văd de unde aş putea să mai tai o felie!"

Iulia îi răspunse serios: „Eu cred că Domnul nu se va mulţumi niciodată să-i dai numai o felie. Cred că El vrea să fie în toate feliile vieţii tale. El vrea să fie în centrul vieţii. Când II lăsăm să fie la centru, atunci El este în toate activităţile noastre."

„Chiar şi la săniuş, nu?" spuse Amelia gânditoare. „Ştii, astăzi pe culmea dealului mi s-a părut şi mie că El îmi vorbeşte. Am fost tare şocată. Cred că mi-a arătat ce măreţ şi frumos este El. Şi cât de aproape ne este... chiar şi atunci când ne jucăm!"

Tocmai atunci a intrat o soră care a venit să-i ia luliei temperatura. Amelia s-a ridicat şi s-a dus să se uite puţin pe fereastră. Afară era întuneric ca smoala, iar stelele străluceau ca nişte făclii sub bolta cerului. Farurile maşinilor grăbite o făcură să se gândească iarăşi la ritmul agitat al vieţii ei. Acum înţelesese că mulţimea de activităţi nu trebuie să o împiedice să-i dea Domnului Isus locul de cinste în viaţa ei. Desigur, ar putea şi chiar ar trebui să mai renunţe la câte una sau alta - şi chiar ar putea începe să se scoale puţin mai devreme, ca să aibă, în sfârşit, un timp pus deoparte pentru citirea Bibliei şi pentru rugăciune. Ce era important însă, era faptul că de acum nu-L va mai înghesui pe Domnul Isus într-un colţ al vieţii ei, oricât de important ar fi colţul acela, ci-I va da acces liber în toate activităţile ei. Cu puterea prezenţei Sale minunate, El va şti să o elibereze de oboseala unei vieţi trepidante. De-acum va şti să caute faţa Lui în toate clipele vieţii ei.

Când se duse înapoi lângă Iulia, se aplecă asupra ei şi o strânse drăgăstoasă: „Cred că acum înţeleg în sfârşit." Pe faţa ei se aşternuse o linişte adâncă. „A-L căuta pe Domnul nu înseamnă a te căzni să faci ceva greu, ci a te lăsa pătrunsă de prezenţa Lui binefăcătoare. El este întotdeauna lângă noi, dar noi nu L-am băgat în seamă. Când ne întoarcem spre El, îl găsim întotdeauna aşteptându-ne, gata să stea de vorbă en noi."

Bucuria Ameliei o făcu şi pe Iulia să zâmbească. „Chiar şi atunci când mergem spre sala de operaţie sau atunci când aşteptăm să ne vină rândul la săniuş!", spuse ea şi amândouă fete izbucniră într-o cascadă de hohote de râs.

---

Din „Partners - Christian Light Publications

 

 

 

INDEX