Bunicul ar fi știut
Beniamin se trezi. Din bucătărie răzbăteau voci gălăgioase. Mama și tata se certau iarăși. Lucrurile continuau așa de săptămâni. Beniamin nu înțelegea deloc de ce părinții lui nu se mai suportau. Când era în aceeași încăpere cu ei, aceștia se purtau de parcă totul ar fost în ordine. Însă copilul simțea că lucrurile nu stăteau de loc așa. În fond, acum mergea deja la școală nu mai era un prostănac. De ce oare erau atât de răi unul cu celălalt? Uneori se întreba dacă nu cumva totul era din cauza lui. Era adevărat că mai era și neascultător. Uita de multe ori să facă ceea ce i se ceruse; camera lui era mai întotdeauna în dezordine și tot zăbovea până să pornească spre școală. Pentru toate astea mama desigur se necăjea. Beniamin se temea că părinții lui se vor despărți. În fond, cam la fel se petrecuseră lucrurile și cu Marc. Marc era prietenul lui. El își vedea tatăl doar la două săptămâni. Beniamin nu putea să-și imagineze o asemenea viață! Își iubea tatăl. Când acesta nu venea prea obosit de la serviciu, se juca prin toată casa, cu el și cu Miriam, surioara mai mică. Ce frumos se mai distrau! În ultima vreme însă abia dacă se mai jucau împreună. Tata era cel mai adesea într-o proastă dispoziție, astfel că-i certa pentru orice nimic. Miriam
plângea foarte tare și se necăjeau toți.Cu toate că Beniamin își trăsese pătura peste cap, continua să-l audă pe tatăl său țipând și pe mama izbucnind în hohote de plâns. Dacă ar înceta totuși odată! Aseară, înainte de culcare, Beniamin se rugase lângă pat. Bunicul îi povestise că putea sta de vorbă oricând voia cu Dumnezeu. Îi spusese și că Dumnezeu îi cunoaște pe toți oamenii și-i iubește. El este minunat și puternic. Beniamin ascultase cu ochii mari. "Este mai puternic chiar decât tati?", întrebase el. "Mult mai puternic", îi răspunsese bunicul, "iar cine se încrede în El, pe acela îl ajută." Beniamin crezuse cuvintele bătrânului. De când murise bunica, acesta trăia singur într-o căsuță la marginea orașului. Din familia bătrânului mai făceau parte Bello, câinele, și Molli, motanul. Lui Beniamin îi plăcea mult să locuiască la bunic. Nimeni nu știa să spună povești atât de minunate. În plus, el avea aproape întotdeauna timp la dispoziție. Când îl ruga Beniamin, își aranja cu grijă fotoliul, își punea ochelarii pe nas și lua vechea Biblie pentru copii din raft. Bello se întindea la picioarele bunicului și Moli torcea pe pervazul ferestrei. Bunicul povestea despre Domnul Isus, cum îi făcea pe orbi să vadă, pe bolnavi sănătoși și pe oamenii triști fericiți.
De toate acestea își amintise Beniamin ieri seară, când îi auzise iarăși pe părinți certându-se. Isus putea face ceva ca ei să se înțeleagă din nou!
De ce oare Isus nu-l ascultase? Beniamin plângea încetișor. Chiar și aici sub pătură îi auzea pe părinți cum se certau. Nu mai putea suporta. "Vreau sa merg la bunicul", șopti el și sări hotărât din pat. Își trase rapid pantalonii în picioare și pulovărul peste cap. Nici o clipă nu se gândi că peste o oră trebuia să plece la școală. Beniamin nu voia decât să ajungă la bunic. Acesta trebuia să știe de ce Dumnezeu nu-l ascultase rugăciunea.
Beniamin își șterse cu dosul palmei lacrimile de pe obraz. Deschise fereastra dormitorului său și aruncă o privire scrutătoare în jos. Nu era prima oară când cobora pe tufa de soc. Reuși și de data asta fără nici o problemă. Afară era încă semiîntuneric. Pe stradă însă era deja un trafic intens. Abia acum Beniamin își dădu seama că uitase să-și ia geaca. Era rece, așa că începu să alerge mai repede. De ce oare în dimineața asta toate semafoarele indicau culoarea roșie? Beniamin nu lua în seamă privirile mirate ale trecătorilor, când trecea în goană pe lângă ei, îmbrăcat subțire ca într-o zi călduroasă de primăvară. Pentru el era important doar că, cu cât se afla mai departe de țipetele părinților lui, cu atât se simțea mai bine.
Cu toate că semaforul trecuse de pe verde pe roșu, Beniamin sări în stradă. Două faruri se apropiau de el ca niște ochi uriași. Scrâșniră niște frâne și apoi se întunecă totul în jurul lui Beniamin.
Abia când lumina dimineții pătrunse difuz în cameră, Beniamin se trezi din starea de inconștientă. Clipi din ochi. Unde se afla? Camera asta albă cu patul înalt în care se găsea el, îi era complet străină. Ah, da, dorise să meargă la bunicul...
Beniamin oftă. Când deschise larg ochii, i se păru că visează. La căpătâiul lui se găseau părinții. Mami plângea. Tati o ținea în brațe și-i vorbea plin de dragoste, încercând s-o consoleze. Când observară că Beniamin se trezise, îl priviră plini de fericire.
"Așadar, totuși m-a ascultat", suspină Beniamin satisfăcut și adormi imediat din nou. Părinții se priviră întrebător, dar n-aveau nici o idee despre ce anume vorbea micuțul lor.
Bunicul însă ar fi știut.
Y.S.