Bunica scriitorului Karl May
Karl May a scris despre Winnetou și Old Shatterhand, despre comoara din lacul de argint, testamentul incașilor și multe altele. Operele sale cuprind exact 70 de volume. Edițiile lor se ridică la milioane de exemplare și cresc continuu. Dar ce-i cu bunica lui Karl May? Ce caută ea aici? Povestirile lui cu indieni doar nu sunt pentru bunici. Și tocmai bunica este aceea căreia trebuie el să-i mulțumească pentru aceste povestiri. Ea, Johanne Christiane May, a fost cea care a exercitat o influență cu efect durabil asupra lui și care apoi i-a stimulat fantezia. El o prețuia foarte mult pe bunica lui, de aceea și scrie detaliat despre această femeie inteligentă.
Karl May s-a născut în 1842 într-un orășel sărăcăcios din Saxonia. Tatăl său era un țesător sărac și Karl era al cincilea copil din cei paisprezece frați. Din nefericire, nouă dintre ei au murit în primii lor ani de viață. Micuțul Karl de asemeni se îmbolnăvi grav la puțin timp după ce se născuse, își pierdu lumina ochilor și-și petrecu primii ani ai copilăriei într-o continuă boală și orbire totală. Mai tîrziu l-a tratat un medic iscusit. El și-a recăpătat vederea și a devenit un băiat puternic și robust.
Mama sa a trebuit să muncească tot timpul, ca să poată ajuta și ea la întreținerea familiei. Bunica Însă s-a ocupat permanent de nepoții ei și îndeosebi de micuțul orb, îngrijindu-l cu devotament. Această femeie nu numai că era altruistă, ci dispunea și de un uimitor talent de a povesti istorioare captivante legate de viață, stimulînd astfel fantezia micuțului Karl, care era interesat să audă tot mai multe. Era așa de entuziasmat de cele auzite, că adesea începea să plîngă. Ore în șir putea să stea liniștit și nemișcat pentru a cugeta asupra personajelor din povestirile bunicii.
Dar să-l lăsăm pe Karl May însuși să evoce acest timp din amintirile sale: Nu vedeam nimic. Pentru mine nu existau personaje, forme, culori, nici localități, Eu puteam palpa personajele și obiectele, le puteam auzi și chiar mirosi. Aceasta însă nu era suficient pentru a mi le înfățișa fizic și în imagini. Nu știam cum arată un om, un cîine, o masă; despre acestea puteam doar să-mi fac o imagine vagă în sinea mea. Iar cînd cineva vorbea, deși nu vedeam persoana, interiorul ei îmi era însă aproape. Tot așa a rămas și cînd am început să văd. Aceasta este cheia succesului cărților mele, a tot ceea ce se laudă sau se acuză la mine. Numai cine a fost orb se poate transpune cu imaginația în toate cîte le-am scris. Eu rămîneam peste zi la bunica mea. Ea a fost tatăl meu, mama mea, educatoarea mea și lumina soarelui. Tot ce am acumulat în mine, a venit de la ea".
De persoana bunicii lui se leagă o întîmplare ciudată, care în mod deosebit l-a impresionat adînc pe micul Karl. Într-o zi anume, la prînz, bunica a căzut dintr-o dată de pe scaun ca moartă. Toată casa se alarmează. Este adus doctorul. El constată o apoplexie (moarte subită prin atac de cord). Bunica ar fi moartă, iar după trei zile se poate înmormînta. Însă ea traiste! Moartea este numai aparentă! Cu toate acestea, ea nu poate mișca nici un mădular, nici măcar buzele sau pleoapele întredeschise. Ea vede și aude totul, chiar și plînsul și jalea rudelor, înțelege și fiecare cuvînt vorbit. Ea aude și vede tîmplarul care-i ia măsură pentru sicriu. Cînd acesta este gata, ea este așezată
Înăuntru și pusă într-o cameră răcoroasă, în ziua înmormîntării, este așezată pe catafalc în coridor. Sosesc cioclii, la fel și preotul, cantorul împreună cu corul bisericesc de copii. Familia începe a-și lua rămas bun de la cea aparent moartă, închipuiește-ți numai chinul acesteia! Trei zile și trei nopți și-a dat toată osteneala posibilă să arate că încă mai trăiește, printr-o oarecare mișcare, însă în zadar.
Acum sosește ultimul moment în care mai putea fi recunoscută starea ei de fapt. Odată ce sicriul ar fi fost închis, însemna că ar fi fost îngropată de vie.
Mai tîrziu ea povestește că în marea ei frică și-a dat toată osteneala, ca atunci cînd vor veni rudele să-i strîngă mîna ca pentru ultima oară, să-și poată mișca măcar un deget. Așa se face că fetița cea mai tînără care de asemenea a ținut mult la bunica, a țipat dintr-o dată, îngălbenind de groază: Ea m-a prins de mînă, voia să mă țină strîns", striga ea. Și într-adevăr, moarta aparentă închise și-și deschise mîna cu mișcări ușoare. Oamenii care au venit la înmormîntare, dau buzna afară, în grabă este adus un alt doctor, iar acesta confirmă: Johanna Christiane May a fost numai aparent moartă.
Ceea ce Karl povestește despre bunica lui este un fapt neobișnuit, ca și atîtea alte lucruri din cărțile lui. Dacă acest eveniment s-a întîmplat realmente, sau este pur și simplu doar o născocire ca și toate povestirile sale, nu pot să spun. În orice caz, în timpurile de demult au fost îngropați mulți morți aparenți. Aceasta este sigur. La nivelul științei medicale din zilele noastre este mai mult decît exclus să nu fie recunoscută moartea aparentă a unui om. Pentru aceasta nu trebuie să-ți faci griji, însă altceva este mult mai important și foarte serios: că mulți oameni care sunt în viață, sunt deja morți. Așa ne spune Biblia. Acești oameni pot părea așa de sănătoși, vînjoși și întreprinzători, însă Cuvîntul infailibil al lui Dumnezeu afirmă despre ei că aceștia fiind încă în viață, sunt morți. Nu numai aparent, ci morți pentru eternitate!
Vreau să-ți explic acest lucru întemeindu-mă pe Sfînta Scriptură. Urmarea păcatului, a vieții fără Dumnezeu este moartea. Cuvîntul lui Dumnezeu spune: ... plata păcatului este moartea"! (Rom. 6:23). Și moartea ca plată a păcatului se arată în trei feluri, iar prima dată în moartea trupului. Oamenii mor, toți sunt supuși acestei morți - cei întorși la Dumnezeu, cît și cei care nu sunt întorși la Dumnezeu. Fiii lui Dumnezeu însă au făgăduința: Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi". (Ev. Ioan 11:25).
Apoi se arată plata păcatului prin moartea spirituală. Mulți oameni sunt morți spiritual. Cel care nu este născut din nou, este mort în păcate. El are urechi dar nu aude, are ochi și nu vede. El nu poate și nu vrea să primească și să înțeleagă ceea ce este dumnezeiesc, (1 Cor.2:14; citește și Efeseni 2:1 și Ev. Matei 8:22). El este un cadavru viu.
În sfîrșit, moartea veșnică, și ea ca plată a păcatului. Moartea veșnică este condamnarea veșnică. Aceasta este cea mai mare pedeapsă pentru toți cei care sunt morți duhovnicește, pentru toți aceia care refuză să primească vestea bună a lui Dumnezeu, preferind să trăiască în păcat. Toți aceștia vor auzi odată aceste cuvinte groaznice: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit diavolului și îngerilor lui!" (Ev. Matei 25:41; citește și Apocalipsa 20:14-15).
Isus Cristos, prințul vieții, îți oferă chiar astăzi viața veșnică! Ia-L pe cuvînt și lasă-te salvat! (Ev. Ioan 5:24).
Friedhelm König