Mai sus, mereu...
 

“Mai sus, mai sus, mereu mai sus...”
a noastre inimi cântă.
Acolo-n slava fără-apus
e ţinta noastră sfântă.
Suind spre Ea chemăm Isus
cu dor doritu-Ţi nume
mai sus, mereu mai sus, mai sus
ca să ieşim din lume.

Urcăm cu ochii plini de dor
şi totul ne încântă
şi nou avânt înălţător
cu haruri ne-nveşmântă.
Din toată inima căutăm
’nălţimile curate
mai sus, mereu mai sus scăpăm
din tină şi păcate.

Tot mai uşor şi mai plăcut
urcuşul ni se face
încet, încet tot ce-a fost lut
se sfarmă, se desface
şi mai uşor plutim înnot
prin marea de lumină
mai sus mereu scăpaţi de tot
ce-n noi mai este tină.

Ca duşi pe albe-aripi de vis
fiinţa noastră zboară
spre cerul ce-l privim deschis
cum har spre noi coboară...
Mai sus privim cutremuraţi
măreaţa slavei taină
mai sus mereu înveşmântaţi
de noua slavei haină.

Ne ard luminile-n priviri
de-a cerului viaţă
se cern pe feţe străluciri
din dulcea dimineaţă...
Mai sus, mereu, pe frunţi s-aprind
din pietre scumpe salbe
mai sus mereu, ce raze prind
a noastre haine albe!...

Mai sus mereu, ne-am cufundat
în slava cea adâncă
atâtea slăvi am colindat
şi tot mai mergem încă.
Mai sus, din cer în cer mai sus,
cu ochii plini de soare
cutremuraţi cădem Isus
la sfintele-Ţi picioare...

Şi sărutând slăvitu-Ţi strai
Îţi aruncăm-nainte
toţi crinii strânşi din căi de rai
de-o dragoste fierbinte;
Tot dorul cât în ochi avem
strâns din cântări divine
preafericiţi că Te vedem
şi-n veci suntem cu Tine.
 

Traian Dorz