La ţărmul mării mele
 

La ţărmul mării mele atât de frământate
ai apărut odată, demult, Isus iubit,
vuia atunci furtuna cu valuri spaimântate
— dar Tu mi-ai spus Cuvântul şi tot s-a potolit.

În nopţile tăcerii singurătăţii mele
ai răsărit odată Tu, soare adorat,
şi toată zbuciumarea suspinelor din ele
s-a prefăcut cereşte un imn înfiorat.

În vatra sărăciei pustiului din mine
te-ai arătat odată Tu prietenul meu drag
şi-n locul unde-atuncea plângeam printre ruine
iubirea are-o casă, cântarea are-un steag.

Ce bine-mi este-acuma preabunul meu Isuse
— dar uneori mai tremur de-un gând îngrijorat:
nu-mi mai aduce noaptea singurătăţii duse,
nu-mi mai lua seninul pe care mi l-ai dat!
 

Traian Dorz