Cu cine să Te-aseamăn?
 

Cu cine să Te-aseamăn când soţ pe lume n-ai
când stelele sau luna sau soarele de mai,
izvoarele sau codri sau florile pe plai
şi tot ce m-ar atrage din lume până-n rai,
nici unele, nici toate n-au harul care-l ai
şi pentru care-n lume nu-i lacrimă şi grai...

O, ce frumos Isuse şi bun şi dulce eşti
sunt Ochii Tăi mai limpezi ca bolţile cereşti;
E faţa Ta mai Sfântă ca cele îngereşti,
mai minunat ca Raiul pe care-l străluceşti,
mai strălucit ca Cerul ce Tu-l împodobeşti,
mai limpede ca marea în care Te-oglindeşti,
mai nalt decât Tăria prin care stăpâneşti,
mai mare ca Adâncul pe care Tu pluteşti,
mai fericit ca dorul pe care ni-l trezeşti,
mai dulce ca iubirea prin care ne-nfrăţeşti —
— o, cum putem noi spune, Isuse, cum mai eşti!

O, Tu al Frumuseţii Luceafăr Minunat,
al Măreţiei Veşnic Stăpân şi Împărat,
al Slavei Nesfârşite Ales încununat,
de miile de îngeri şi ceruri lăudat,
Începător al Vieţii şi-a tot ce-a fost creat
— nimic nu ai asemeni de sfânt şi minunat.

Şi totuşi, Tu Isuse eşti Cel ce m-ai salvat
prin Cruce din pierzare, din moarte şi păcat
în Templul Veşniciei cu Tine m-ai luat,
cu cea mai albă haină de har m-ai îmbrăcat,
inelul Tău de aur în deget mi-ai schimbat,
picioarele-n sandale cereşti mi-ai încălţat
şi Ceru-n sărbătoare întreg l-ai adunat
în clipa când alături de Tine m-ai legat.

De-atunci pe veşnicie cu Tine-s cununat
şi nu doresc Isuse un loc mai minunat,
decât să-Ţi fiu în totul urmaş adevărat
şi-ascultător statornic pe drumul Tău curat
oricât ar fi pe lume cu plâns împreunat,
căci nu-i mai mare slavă decât să fi-ndurat
ocara Ta alături, răbdând nevinovat
adeverind cu sânge că nu Te-am înşelat.
 

Traian Dorz