Dacă un om bogat ar spune: „Se merită să trăieşti!" s-ar putea să-l înţelegi. El poate să-şi cumpere tot ce vrea. Dacă un tânăr, care a întreabat o tânără atrăgătoare dacă vrea să-i fie soţie, ar spune acest lucru, atunci este de înţeles că pentru el merită să-şi trăiască viaţa, în cazul acceptării propunerii sale. Se aşteaptă o asemenea afirmaţie, doar de la oamenii care se află tocmai într-o fază însorită a vieţii lor. „Se merită să trăieşti" este atunci afirmaţia însufleţită a unei experienţe scurte, dar poate a vreuneia doar pripite. Eu am avut vârsta de 23 de ani, când pentru prima oară dintr-o convingere deplină am putut spune: „Se merită să trăieşti". Nu am fost nici bogat şi nici nu m-am căsătorit cu o tânără frumoasă. Nu am câştigat nici lozul cel mare şi nici n-am trăit un succes material. Dimpotrivă, un război fără raţiune mi-a răpit câţiva din cei mai frumoşi ani ai tinereţii. A fi soldat şi prizonier au fost pentru mine, în general, experienţe negative. Cu câteva luni înainte de a fi eliberat din prizonierat, am semnat un contract de muncă pentru un termen de un an în domeniul agriculturii scoţiene. Am făcut ore suplimentare, ca pe lângă cei trei şilingi primiţi pentru fiecare rând de morcovi, să mai câştig ceva pentru a-mi putea cumpăra primul costum după război, într-un magazin în care se vindeau haine purtate. De la un vânzător de fier vechi mi-am cumpărat o bicicletă pe care am reparat-o pentru a putea circula.

Cu toate acestea am putut spune: „Se merită să trăieşti." Casa mea părintească în regiunea Ruhr a fost total distrusă în urma unui bombardament. Tatăl meu şi-a pierdut viaţa în ultimele luni ale războiului tot în timpul unui bombardament. Fratele meu zăcea undeva pe pământul sovietic. Eu însumi aparţineam unei generaţii de război minţită şi înşelată. Aş fi putut avea orice motiv de-a fi amărât sau pur şi simplu de a fi cu privirea-n pământ, dar am putut afrima:

„Se merită să trăieşti".

„Cine ne-a dat dragoste în inimă?"

Aşa s-ar putea să se întrebe cei doi, şi ei, poate, nu găsesc răspunsul la aceasta. „Eu te iubesc!" Aceste trei cuvinte hotărâtoare ascund o taină, pe care nimeni nu o poate dezlega ge deplin. Când se naşte un copil, domneşte bucuria. Îl vedem apoi cum se târăşte, cum aude cum spune pentru prima oară silabisind „mama". Îi urmărim primii paşi şovăielnici atunci când se osteneşte să înveţe să umble. Copilul înainte de a putea deosebi ce înseamnă duminica sau restul zilelor, înainte de a putea număra sau cânta, simte deja cât e de bine să fii ocrotit de oameni. El observă ceva din ceea ce îi uneşte pe părinţii lui. Nu numai prin faptul că ei sunt căsătoriţi, ce pentru că ei se înţeleg reciproc şi se ostenesc să placă unul celuilalt.

Se merită să trăieşti şi atunci când unul este bolnav şi cineva îi aşează pe frunte o mână care-l răcoreşte şi îi vorbeşte mângâietor şi încurajator, când unul este fără slujbă şi celălalt îl ajută. Se merită să trăieşti, când cineva are un răspuns prietenos la un cuvânt mai dur de-al tău, iar la bătrâneţe omul află: „Nu sunt singur şi nu am trăit degeaba".

Aşadar, viaţa are un sens: da, se merită să trăieşti când înţelegi sensul, care a fost imprimat vieţii de către Creator. Când Dumnezeu l-a plănuit şi creat pe om, l-a alcătuit aşa încât acesta să i Se potrivească. După ce Dumnezeu a creat tot ce există, l-a creat şi pe om şi a spus: „Iată, că erau foarte bune".

Erau foarte bune, dar ce este acum?

Într-un singur an au fost dezlegate în Germania Federală 90.164 de căsnicii, cu toate că unele familii au avut copii şi cu siguranţă au ştiut câte ceva despre răspunderea reciprocă pe care o au de purtat faţă de aceştia ş faţă de ei înşişi. La creaţie a spus Dumnezeu despre om că este bun. În schimb cotidienele noastre sunt pline de acţiuni condamnabile ale oamenilor, ca: ură, crimă, hoţie, înşelătorie şi ucidere. Ce s-a întâmplat cu omnul, care a fost cândva bun, iar astăzi acţionează atât de rău?

Chiar căsniciile dezbinate au început mai mult sau mai puţin pozitiv. Partenerii şi-au crezut unul celuilalt şi au privit viitorul cu ochi încrezători. Ei au alcătuit un întreg, un trup aşa cum a spus Dumnezeu la creaţie. Dar acest lucru nu a durat. Viaţa lor nu a devenit aşa cum a fost prezăzută.

Convieţuirea nu s-a realizat şi, îndeosebi, copiii sunt cei care rămân să poarte suferinţa

Cel care a devenit atât de dezamăgit, disperat din cauza acţiunilor lipsite de consideraţie ale altora, nu poate înţelege, când cineva afirmă „Se merită să trăieşti". Cu toate acestea, fiecare om poate ajunge la găsirea acestei atitudini de bază, pozitive, Fiecare om poate experimenta o transformare care-l poate schimba radical, printr-o manifestare lăuntrică, care se răsfrânge astfel în afară încât va accepta atât viaţa cât şi pe sine însuşi. Dar aceasta se întâmplă numai dacă suntem gata să vedem adevărul vieţii, să nu ne înşelăm pe noi înşine şi să recunoaştem cauza unor asemenea efecte negative.

Medicul pentru a putea găsi cauzele durerilor, trebuie să stabilească mai întâi diagnosticul, şi numai pe urmă va trece la un tratament în scopul vindecării. La fel este cu scopul deplin şi conţinutul vieţii noastre. Biblia ne informează despre primii oameni de pe pământul acesta, care au locuit într-o minunată gradină şi au trăit într-o părtăşie cu Dumnezeu. Acolo ei s-au ridicat împotriva voinţei lui Dumnezeu, au călcat porunca lui Dumnezeu şi fiul mai vârstnic, Cain, l-a ucis pe fratele său mai tânăr, Abel. Din acea zi nu a încetat să existe ceartă şi război. În ziarele de zi cu zi citim anunţuri de catastrofe cu duiumul. Cu titluri de asemenea natură suntem deja obişnuiţi: răpiri de avioane, luare de ostatici, răpiri de copii, atacuri cu bombe, ameninţări de războaie, acţiuni teroriste şi conflicte deschise între popoare.

Se pare că pe zi ce trece este mai rău. Cine ar fi crezut cu ani în urmă, că teroarea şi forţa vor lua o asemenea amploare în lumea noastră? În vremurile de pe urmă războaiele şi veştile de războaie se vor înmulţi, nedreptatea va spori, ne prezice Biblia.

Abia ne putem imagina că o asemenea vreme va urma să vină. Ne aflăm doar la începutul acestor aşa numite vremuri de sfârşit. Această situaţie va fi creată nu numai prin faptul că mijloacele mass-media ca radioul, televiziunea şi presa, informează în întreaga lume cu viteza fulgerului, ci şi prin aceea că ştirilor rele li se acordă o valoare numai informativă. Se poate vorbi şi aici despre o manevră la nivelul acestor mijloace prin care în primul rând ne este adus la cunoştinţă tot ce e rău, supărător şi negativ. Dar nu există numai lumea urii, a crimei şi a războiului, există şi cealaltă lume, aceea a binelui, frumosului şi păcii, aşa încât omul poate exclama: „Se merită să trăieşti".

Este oare realist, la vederea unui tanc blindat pe înălţimile muntelui Golan, să vorbim despre frumuseţea vieţii?

Conducătorul unui vehicul blindat, Chaim Itzhak, are soţie şi copii în Tel Aviv. Ca civil, lucrează într-o hală de împachetat portocale ale firmei conoscute în întreaga lume, „JAFFA". Ca aproape toţi israeliţii, are şi el o locuinţă proprietate personală, pe care a cumpărat-o cu 300.000 lire. El câştigă pe lună 2.500 de lire şi plăteşte, cu toate că are doi copii, un impozit de 250 de lire, cel mai ridicat procentaj din lume.

El a fost încă copil în vremea când dintr-o dată părinţii lui au fost deportaţi. Cu un tren lung de marfă au plecat într-unul din lagărele germane de exterminare, unde au pierit în camerele de gazare. A fost o minune faptul că el a fost luat de prieteni, ascuns şi astfel ferit de ura îndreptată către urmaşii lui Avraam, Isaac şi Iacov.

Soţia lui, care are o piele arămie, a fost născută în Yemen. Acolo părinţii ei nu au avut permisiunea de a merge pe stradă, pentru că erau evrei, ci numai pe o potecă destinată animalelor greoaie, alături de stradă. Ei aparţin celor aproape trei milioane de evrei, care au preferat să se rupă dintre popoarele lumii şi să tragă în ţara care fusese făgăduită de Dumnezeu strămoşilor lui Avraam, Isaac şi Iacov ca şi lui David şi Solomon.

O.N.U. trimite trupe, dar nu are la îndemână o rezolvare

Estul şi vestul se tem ca să nu-şi ardă degetele în problema Israelului. Israelul apare în ochii popoarelor arabe ca un intrus, căci aproape două mii de ani de la izgonirea evreilor din Iudea de către romani, în anul 130, ele l-au locuit până la întemeierea statului Israel în anul 1948. Israelul vede această reîntemeiere ca o întoarcere într-o ţară care i se cuvine legal şi în care el, ca popor, poate trăi în libertate şi pace. Biblia a profeţit acest conflict dintre popoarele arabe şi Israel încă înainte cu mii de ani. Ea ne informează de asemenea că odată săbiile vor fi făcute pluguri şi pacea se va întoarce.

Cu toate acestea, încă nu s-a ajuns până acolo. Soldatul israelit şede în tancul său şi citeşte Biblia. Aceasta nu este o excepţie în Israel, ci reiese dintr-o cugetare mereu mai extinsă care a cuprins tineretul din Israel, îndeosebi după războiul Yom-Kippur: originea şi viitorul nostru sunt cuprinse în Biblie.

La Universitatea Ierusalim profesorii şi studenţii iau informaţiile biblice ca bază a cercetărilor lor. Ei au găsit toate sistemele de irigaţie din zilele lui Solomon, au scos la iveală prin săpături arheologice oraşe dispărute de mii de ani. Au descoperit, de asemenea, suluri scrise, care dovedesc astăzi faptul că Biblia este într-adevăr Cartea străveche, în care au fost comunicate gândurile lui Dumnezeu despre viitorul lumii. De aceea există viitorul în Biblie. Nu numai viitorul Israelului, ci viitorul întregii lumi.

Religia este aceea care-l preocupă pe om cel mai profund şi se întipăreşte cel mai mult

Aici se întreabă omul despre originea puterilor şi forţelor. Această întrebare este strâns legată de viitorul lui. Când ştiu de unde vin, atunci ştiu de asemenea încotro merg. Dacă ştiu cine m-a creat, cunosc şi destinaţia mea. În vremea noastră, întreaga omenire trăieşte o religie a temerii.

Din aceasta trăiesc astăzi producătorii de filme care toarnă pe bandă rulantă filme de catastrofe. Tematica pentru acestea le este pusă la dispoziţie, în orice caz, de adevărul cotidian. În fiecare secol au avut loc mai multe cutremure. În ultimele vremuri, însă, numărul lor a crescut considerabil. Noi am avut în acest secol deja 11 cutremure de mari proporţii, ele totalizând mai mult de două milioane de morţi.

Biblia ne spune că, în vremurile de sfârşit cutremurele se vor inteţi. După acestea putem recunoaşte cât sunt de înaintate arătătoarele ceasului universal.

Conform acestor evenimente am putea fi de părere că numai dansatorii visători şi sadicii ar putea desemna viaţa ca meritându-se şi având valoare. Există apoi o altă perspectivă, o posibilitate de a vedea altfel viaţa şi de a poseda o altă unitate de măsură pentru a putea confirma ce anume poate da valoare vieţii.

În vederea pregătirii unei zile de biserică s-a organizat şi o anchetă: Ce-i va stăpâni pe oamenii din R. F. Germană? Răspunsul majorităţii a răsunat:

„Frica". La aceasta se potriveşte cuvântul lui Isus: „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea" (Ioan 16:33)

Există, deci, o eliberare de frică prin Acela care a biruit lumea: Isus Cristos. Aceasta este valabil şi pentru omul care este cuprins de ea. Este foarte normal, ca la un pericol să simţim o oarecare presiune, aşa încât să ni se facă frică. Acesta este modul în care reacţionăm noi normal în faţa unui pericol, pentru a-l respinge sau a-l preveni. Există însă şi o inhibare în faţa fricii, care torturează şi paralizează, nelăsând să se întrevadă nici o cale de ieşire.

În cazul în care nu s-a experimentat această eliberare, omul îşi intensifică mereu mai mult temerile. Deoarece omul se bazează pe o autoconservare, el percepe această stare paralizantă de frică ca pe un duşman al vieţii sale. Astfel, el va căuta o scăpare din lumea lui îmbibată de frică. El doreşte să rupă această încătuşare a sufletului, să-şi smulgă această cămaşă de forţă. Ostenelile consulsive ale individului au diferite aspecte, în principal toate rămân nişte stări provocate de simţuri şi fără raţiune.

„A vedea, a cumpăra, a se bucura"

Aceste cuvinte au fost zărite pe marea firmă a unei reclame a unui magazin berlinez, când am ţinut în aer liber, într-o stradă fără circulaţie, un serviciu de evanghelizare. Ele mi-au sugerat introducerea predicii mele.

Este aceasta de fapt în regulă? Vedem, cumpărăm şi ne bucurăm? Acest lucru are loc doar ocazional. Nu se poate cumpăra tot ce se vede şi nu se poate să ne bucurăm de tot ceea ce am cumpărat. Chiar dacă ar fi aşa, bucuria nu ţine de multe ori nici atât cât plata ratelor. Mulţi oameni încearcă printr-un consum abuziv să evadeze din realitatea vieţii lor. Ne cumpărăm lucruri, pentru a deveni un alt om.

Există cantităţi absurde de alimente, cu care omul se îndoapă fără raţionament, el crezând că altfel nu-şi poate duce la capăt treaba. Mici suplimentări de acestea cunoaşte fiecare, de exemplu în modul de alimentaţie schimbat în timpul unui examen sau în concediu. Nu degeaba se vorbeşte în grai popular de grăsime nedorită.

Alţii, de dragul siluetei, care ţin un regim dietetic, nu pot ţine în schimb măsura la cumpăratul obiectelor de uz sau articolelor de lux; maşina normală nu mai este suficientă, un concediu normal nu mai satisface. O îmbrăcăminte practică şi potrivită nu mai mulţumeşte. Trebuie să fie ceva deosebit, dacă e cu putinţă ceva mai bun şi mai mult decât posedă vecinii. Toate acestea provin din teama de a nu pierde ceva din viaţa propriu-zisă. Dar toată goana după tot ce e posibil de a face şi de a cumpăra nu aduce cu sine împlinire în viaţă.

Multor oameni ai zilelor noastre drogul a devenit o cale de ieşire binevenită din situaţia lor de teamă. Cauza este plasată undeva în domeniul sufletesc. Dacă întrebăm oameni dependenţi de droguri, care ar fi cauza dilemei lor, apar mereu aceleaşi trei afirmaţii:

1. Lipsa dragostei. Omul se simte neacceptat de cei din jur, neînţeles de familie sau prieteni: singurătatea şi decepţia se includ şi ele aici.

2. Dorul de moarte. Omul vrea să se smulgă din condiţia lui de viaţă, deoarece el consideră că nu o mai poate suporta. El doreşte să uite sau cel puţin să fie pentru câteva ore un alt om.

3. Setea după Dumnezeu.

Cei legaţi de droguri - oameni ruinaţi - afirmă tot mai des tânjirea lor după o deplină trăire religioasă

Aceste afirmaţii se potrivesc şi cu cele ale oamenilor căzuţi pradă unui abuz de alcool.

Cauzele îşi au rădăcina de multe ori încă în copilărie: lipsa căldurii unui cămin, diferenţele de păreri, problemele de educaţie care apar între tată şi mamă, teama copilului de ceartă şi pedeapsă, lipsa posibilităţii de a se putea afirma şi de a fi ascultat în familie sau între prieteni. Cine apucă calea drogurilor şi alcoolului, observă, în curând, că nu a găsit rezolvarea problemelor sale. Este un drum de rătăcire, de autoamăgire, din care omul se trezeşte chiar mai dezamăgit. Omul matur are nevoie şi el de căldura unui cămin, de protecţie, dragoste, el bineînţeles că poate găsi trăirea religioasă deplină. Dar nu în drog!

Cu puţin timp în urmă a trecut prin presă o fotografie neobişnuită:

Un student arab se duce la moarte sărind pe lângă pompierul care vrea să-l salveze

Nu fiecare afirmaţie grăbită, spusă într-o doară: „Eu îmi pun capăt vieţii" este intenţionată serios. Cu toate acestea în Germania Federală se despart voluntar de viaţă aproape tot atâţia oameni, câţi mor în accidente de circulaţie. Aici nu sunt incluşi şi acei mulţi care au tentative de sinucidere. La oamenii care-şi iau viaţa se adaugă şi cei pe care aceştia îi iau cu sine în moarte. Uneori acesta poate fi partenerul de viaţă sau copiii.

În dosul acelstor acţiuni stă întotdeaun starea de frică a omului. Un comerciant care în urma unor insuccese repetate cedează, o mamă care nu poate suporta ruşinea cauzată de copilul ei, soţia care nu mai are putere din pricina stării de înjosire pricinuită de propriul ei soţ. Există o listă lungă a motivelor directe care duc oamenii la sinucidere. Ei cred că aceasta ar fi o rezolvare şi o ieşire dintr-o situaţie de teamă. O voce de bărbat a spus, în penultima zi a carnavalului, unei colaboratoare a serviciului telefonic pentru problemele spirituale: „Acum îmi pun capăt, îmi voi lua copiii cu mine". Ea a crezut la început că cel care cheamă ar fi beat, şi l-a întrebat unde sunt copiii. Glasurile celor mici au răsunat groaznic în receptor. Un copilaş a spus: „Noi mergem acum cu tata în cer. Aceasta va fi foarte frumos". Fapta a putut fi împiedicată. Dar se va schimba ceva dacă ne despărţim de viaţă? Ceea ce am fost cu adevărat aici, aceea vom fi şi în faţa lui Dumnezeu. Binele nu va fi prin moarte rău şi nici răul nu va fi prin moarte bine. De aceea, sinuciderea nu rezolvă nici o problemă.

Este doar o încercare de evadare din faţa propriei vieţi, de care totuşi nu putem scăpa. Ceea ce-i necesită omului este iertarea, căci numai unde este iertare există şi,un început nou. Prin iertare intrăm în părtăşie cu Dumnezeu şi anume, încă acum în viaţa aceasta. Nu prin moarte.

Să cugetăm asupra acestui lucru. Omul a fost deci aşa cum l-a creat Dumnezeu, foarte bine. Dumnezeu Însuşi îl consideră ca foarte bun. Nu e vorba aici de o opinie, ca aceea a unui artist, care îşi găseşte propria lui pictură ca bună, cu toate că cei care cumpără sunt cu totul de altă părere. Dumnezeu Însuşi, care a creat totul şi cu acest prilej a stabilit nişte coordonate a ceea ce este bun şi a ceea ce este rău, a dat întregii creaţiuni înţelepciunea Sa şi îl consideră pe om ca o coroană a creaţiei sale.

„Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; şi iată ca erau foarte bune" (Geneza 1:31)

Dar cel care se uită împrejur în viaţă, ajunge la amara concluzie că omul este cu un fond rău, că el nu poate numai să iubească, să ajute şi să creadă, ci urăşte, ucide distrugând tot mai mult. El - omul - este chiar preocupat atât cu distrugerea vieţii cât şi a planetei pe care locuieşte. Ce s-a întâmplat? De ce se poartă acest „om" astăzi astfel, care era la început atât de bun?

Dacă cercetăm Biblia, găsim un răspuns. Aici suntem informaţi că omul a avut părtăşie cu Dumnezeu. În această legătură urma el să rămână, dar de bună voie. Dumnezeu nu a vrut un teatru de marionete. El nu a vrut să tragă de sfori pentru a face pe om să acţioneze.

Nu, omul trebuie să se hotărască el însuşi de-a asculta de Dumnezeu sau nu. Nu a existat doar un pom de măr în Paradis, aşa cum şi-au imaginat unii în timpul copilăriei, ci un pom deosebit, care a putut pune la îndemâna omului cunoştinţa binelui şi a răului. Din acesta a interzis Dumnezeu să se mănânce. Cu toate acestea omul ispitit de Satana, urzitorul răului, s-a ridicat împotriva voinţei lui Dumnezeu. El a încălcat porunca şi a experimentat moartea spirituală, ceea ce este despărţirea de Dumnezeu. Urmările au fost catastrofale.

Rostul omului era părtăşia cu Dumnezeu, într-o ascultare benevolă. De la acest ţel s-a abătut omul prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu. Această abatere Biblia o numeşte „păcat". Ca urmare a acestuia omul a priceput pentru prima oară ce este răul, vina, conştiinţa chinuitoare, uneori mistuitoare chiar. De aceea a vrut el să se ascundă de Dumnezeu, lucru care i-a fost imposibil. Primii oameni nu s-au ascuns numai de Dumnezeu. Ei au avut, de asemenea, curând să ascundă şi unul de celălalt diferite lucruri. Cu toate că ei şi-au făurit o speranţă şi o nădejde în marea mulţime de copii care le-a fost dăruită (Geneza 5, versetul 4), au trăit chiar evenimentul când Cain, fiul mai vârstnic, şi-a omorât fratele mai tânăr, Abel. De atunci domeşte acest mod de a gândi a lui Cain în lume.

Gelozie, ură, răzbunare şi război

Din experienţele amare pe care le-au săvârşit oamenii cu ei înşişi, izvorăşte în ei o nostalgie religioasă adâncă.

Omul a pierdut în Paradis părtăşia cu Dumnezeu şi de atunci toţi oamenii sunt despărţiţi de Dumnezeu. Noi nesocotim poruncile lui Dumnezeu şi de aceea nu avem părtăşie cu El, dar noi aspirăm spre ea. Această năzuinţă poate fi împlinită, atunci când omul primeşte iertarea păcatului, căci Dumnezeu este gata să ne ierte. Prin aceasta poate fi restabilită relaţia noastră distrusă, ruinată, cu Dumnezeu. În clipă când ne dăruim cu adevărat, dispare frica, şi duşmanii plini de ură pot deveni prieteni.

Braţe, care-şi, întindeau pumnii, îmbrăţişează pe alţii. Unde există iertarea păcatelor, se întoarce pacea în inima omului

Oamenii au ştiut din toate timpurile, încă de la căderea din faţa lui Dumnezeu, că necesită pe Cineva care să-i ajute. Ei L-au numit Mântuitor şi au aşteptat venirea Lui. Dumnezeu a spus de la început că El Însuşi va trimite răscumpărarea. Exista deja un ajutor în faptul de a crede această promisiune a lui Dumnezeu şi de a aştepta pe Eliberator.

Unii împăraţi şi cuceritori au profitat de această dorinţă - a omenirii pentru un eliberator şi s-au proslăvit ei înşişi luând chipul unor salvatori despotici. Astfel, împăratul roman a dispus să se bată monede cu inscripţia: „Împăratul Augustus, mântuitorul lumii". În acelaşi mod s-au înfăţişat până în zilele noastre oameni şi ideologii ca aducătoare de balsam. Oamenii şi-au imaginat mereu, prin sforţări religioase personale, un program de salvare care şi-a găsit expresie în multe din filosofiile noastre. Toate aceste eforturi omeneşti nu pot aduce nici un folos. În Biblie găsim scris astfel: „La împlinirea vremurilor, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său".

Din eternitate, încadrat în timp, Dumnezeu devenise om în persoana lui Isus Cristos. Înainte de a fi fost creată lumea, El a pregătit acest plan, pentru ca omul să poată avea parte de iertare pentru greşelile sale.

Planul a fost dus la indeplinire prin trimiterea Fiului Său pentru salvarea omului, abia atunci când timpul a fost împlinit, când oamenii au putut cugeta deja: noi nu ne putem ajuta nouă înşine.

De aceea a venit Isus Cristos ca Fiul lui Dumnezeu pe acest pământ. Isus Cristos este în orice caz şi singura posibilitate dată de Dumnezeu. Des aceea El va afirma: „Eu sunt calea". Nicidecum nişte indicatoare de drum sau una din multiplele posibilităţi, ci unica cale spre Dumnezeu, pentru că El Singurul a fost fără de păcat, Cel care a murit pe Golgota pentru păcatul nostru.

Ce s-a întâmplat pe crucea Golgotei de fapt? Aici a murit un Om, care, după afirmaţia Sa proprie şi confirmarea multor oameni, este Fiul lui Dumnezeu. El a adeverit aceasta prin cuvintele şi faptele Sale. Pe crucea Sa a fost fixată o inscripţie cu acuzarea adusă împotriva Lui, în cele trei limbi de circulaţie. Acolu stăteau scrise următoarele cuvinte în limbile ebraică, latină şi greacă: „Isus din Nazaret, regele iudeilor".

Isus a fost executat acolo ca un tâlhar

El nu a murit pentru păcatul Lui; chiar duşmanii Lui nu i-au găsit nici a vină. Aici pe cruce a murit cel neprihănit pentru vinovaţi, Fiul lui Dumnezeu pentru fiecare om. Biblia ne spune: „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2 Corinteni 5:21).

Atunci când a murit Isus pe cruce, a purtat păcatul tuturor oamenilor din toate vremurile, toate greşelile noastre şi întreaga noastră vină. Când a strigat pe cruce: „S-a isprăvit", a obţinut iertarea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Fiind conştienţi că El ne-a făcut neprihăniţi, fapt care înseamnă pentru noi o eliberare de păcate şi de vinovăţie, putem restabili o relaţie corectă faţă de Sfântul Dumnezeu.

Orice om care primeşte jertfa lui Isus Cristos este ca şi cum nici nu ar fi păcătuit. De aceea sunt amintite în Biblie cuvintele: „Dumnezeu nu-Şi va mai aduce aminte de fărădelegile noastre".

Astfel suntem noi mântuiţi prin har, prin aceea că Isus Cristos a luat asupra Lui păcatul şi vina pe crucea Golgotei. Despre toate acestea putem citi în Romani 13:24.

Dorinţa de a fi neprihănit, de a acţiona drept şi de a experimenta neprihănirea, a mistuit, de-a lungul miilor de ani, omul. Despre aceasta mărturisesc toate legile, orânduielile şi judecătoriile din lume.

Când domneşte doar dreptatea, neavând loc şi împăcarea, lucrurile se desfăşoară dur şi brutal

Să ne imaginăm, sub formă de exemplu, următoarea istorisire: doi oameni au stat înaintea judecătorului. Ambii au dorit să-şi obţină dreptul. Judecătorul a descoperit situaţia reală şi prin judecata sa a fost scoasă în evidenţă dreptatea. De fapt acum totul urma să fie bine, deoarece fiecare a obţinut ceea ce i se cuvenea. Unul din factori, cel al stabilirii dreptăţii, a fost realizat, în schimb celălalt, al împăcării, a lipsit, iar cei doi s-au despărţit ca duşmani.

Isus Cristos, nu ne-a făcut numai neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci ne-a împăcat cu Sfântul Dumnezeu, care a fost mâniat pe noi pe bună dreptate. Această împăcare rezolvă totul. Duşmănia dintre Dumnezeu şi om a fost înlăturată.

Nu mai există ceartă nici amărăciune, nici resentiment, nici reproş reciproc. Dimpotrivă, unde este împăcare este şi bucurie.

Dacă un om nu se consideră dezvinovăţit prin Isus Cristos şi nu se lasă împăcat prin Cel care a murit pe cruce pentru noi, rămâne despărţit de Dumnezeu, iar prin păcatul său rămâne un duşman al lui Dumnezeu. El rămâne pe calea cea lată, despre care ne spune Biblia că duce la pierzare. Dacă nu ne putem imagina concret cerul şi iadul, pentru că noi percepem totul încadrat în timp şi spaţiu - totuşi acestea există şi se extind dincolo de graniţele timpului şi spaţiului - ştim însă că Dumnezeu ne prezintă în faţa ochilor cerul ca ceva minunat iar iadul ca ceva înspăimântător. Nu este atât de important ca să ştim cum se înfăţişează în amănunţime cerul, ci ca să intrăm în el.

Când omul are de ispăşit în închisoare o pedeapsă lungă, nu-i rămâne decât nădejdea unei graţieri. În cazul când ar fi graţiat, acest lucru nu ar avea loc pentru că el nu ar fi încălcat legea, sau pentru că judecătorul ar fi greşit, ci pentru că mila este un dar.

Iertarea păcatelor noastre prin Isus Cristos este de asemenea un dar al milei. Este de fapt cel mai mare dar, care s-a dat vreodată, dar trebuie primit la fel ca orice alt dar.

Aceasta este o decizie personală, în acest caz nu joacă nici un rol cât de mare este vina păcatului nostru, cât am fi de tineri sau bătrâni, sau cărei rase sau confesiuni îi aparţinem. Hotărâtor este ca fiecare să primească în mod individual darul iertării păcatelor, prin lucrarea de izbăvire a lui Cristos Isus.

Dumnezeu ne ia în serios. Aceasta a făcut-o şi atunci când I-am nesocotit mesagerii. Cu toate că L-a durut faptul că noi ne-am început drumul de rătăcire, ne-a permis totuşi hotărârea. La fel ne consideră şi astăzi în mod serios, atunci când o rupem cu păcatul, ca să-I fim ascultători. Aşa cum ia naştere prin premeditare un gând al păcatului care este apoi săvârşit, la fel începe şi ascultarea credinţei, ca rezultat al hotărârii luate în gândirea noastră. Ea duce la voinţă şi acţiune. Oricine poate veni prin Isus la Dumnezeu şi să spună: „Doamne, vreau să Te ascult. O voi rupe cu trecutul şi cu modul greşit de viaţă, dorind de acum să-Ţi fiu supus".

Decizia mea personală pentru Isus Cristos a avut loc în perioada de după război, când mulţi la fel ca mine s-au întors în patria lor bombardată, după ani de prizonierat.

În timp ce călătoream cu tramvaiul prin ţinutul Ruhr, în dreapta şi în stânga, în unele zone ale oraşului, puteam vedea ruine. Molozul a fost degajat în câteva locuri, iar unele străzi erau încă total blocate. Am ajuns acolo unde a existat odinioară casa mea natală. M-am dus în cimitir ca să caut mormântul tatălui meu. Pot spune, cu toate că pierdusem totul, în inima mea domnea o pace adâncă. Am fost conştient de faptul că am un tată ceresc, pe Dumnezeu Însuşi, care-mi cunoaşte viaţa şi o ţine în mâna Sa.

A găsi o locuinţă a fost deosebit de greu. În Düsseldorf am primit de lucru, dar am dormit cu zece bărbaţi într-o încăpere mare. Această experimentare a strâmtorării a fost pentru unii din ei deprimantă. Eu am putut s-o suport liniştit şi răbdător. Ba, dimpotrivă, viaţa mea a fost plină de o bucurie, lucru care a pus pe mulţi în uimire. Ceea ce mi-a umplut viaţa nu a mai fost legat de lucruri care sunt posibile de cumpărat sau de făcut. A mânca, a bea, a mă înbrăca, chiar a locui undeva, au fost lucruri care au aparţinut de viaţa mea, fără ca ele să pună stăpânire pe mine. Existau lucruri mai mari şi mai importante care au constituit fondul adevăratei mele vieţi. Acestea au fost pacea cu Dumnezeu şi pacea cu oamenii. A fost puterea de a gândi pozitiv, o putere care a provenit din credinţă.

Înainte, învierea lui Isus Cristos nu-mi spunea nimic

Aceasta a fost pentru mine atât de plină de fantezie, încât nu a avut nici o importanţă personală.

După ce am devenit în inima mea ascultător lui Isus Cristos, am observat, cu o ocazie, „că am primit o putere pe care nu o cunoscusem". În urma unor ispite şi căderi am învăţat să mă opun. Am putut spune „nu" păcatului şi am beneficiat chiar de puterea de a-l abandona. Binele, care mi se părea înainte imposibil de realizat, l-am putut face dintr-o dată şi chiar de repetate ori. Eu am fost în stare să mă împac, să mă scuz, să limpezesc relaţii neclarificate. Ce s-a întâmplat?

Am devenit eu mai tare în voinţă sau mai bun din punct de vedere moral? Da, aceasta este adevărat, dar nu din propria mea putere. Eu am învăţat, pe zi ce trecea, să mă încred mai mult în Isus Cristos care e viu şi azi. El nu a rămas în mormânt, ci a înviat. El trăieşte astăzi în mine. Prin puterea Lui pot face eu astăzi lucruri pe care singur nu le-aş fi putut realiza niciodată.

Prin urmare, eu sunt un creştin, mi-am spus. Spunând un „da" conştient lui Isus Cristos, vreau ca să şi acţionez într-un mod demn de un creştin. În acea vreme am plecat şi eu împreună cu alţi creştini la sutele de refugiaţi care locuiau într-un spaţiu foarte restrâns în cazemate, privniţe şi lagăre mari. Nu am avut planuri mari de a schimba lumea, dar în faţa ochilor mi-au fost aşezate direct unele îndatoriri, care nu se limitau doar la activitatea mea profesională, ci îşi extindeau domeniul şi în privinţa ajutoarelor spirituale şi materiale. În această perioadă am învăţat că viaţa propriu-zisă înseamnă mai mult decât mâncare, îmbrăcăminte şi locuinţă. Cred că putem să fim mulţumiţi doar dacă ne acceptăm chiar în situaţia în care ne aflăm. Ne acceptăm pentru că Cristos ne-a acceptat şi pentru că şi noi L-am acceptat pe El. Această mulţumire este mult mai mult decât optimism.

Adevărata viaţă este mai mult decât venit şi propăşire financiară, acest lucru mi-a devenit clar, atunci când am vorbit cu un conducător al ashanţilor din Africa, despre greutăţile popoarelor lumii a treia. Acest om, care a devenit credincios în timpul studiului, activând în Y.M.C.A. (Uniunea tineretului creştin, nota trad.) mi-a vorbit plin de mulţumire despre ajutorul dat Ghanei, de către R.F. Germaniei. El mi-a vorbit de speranţa că poporele bogate îi vor ajuta chiar mai mult.

El a adăgat, de asemenea, că aceasta, în ultimă instanţă, nu ar aduce o rezolvare dacă oamenii nu ar avea parte şi de o eliberare de superstiţii, lucru care ar avea loc numai printr-o trezire spirituală. Eliberarea propriu-zisă, pe care a trăit-o el şi de care ar putea avea parte fiecare om care-L primeşte personal pe Isus Cristos ca Salvator şi Domn. Am aflat că şi în Japonia, o ţară atât de înaintată şi modernă în privinţa tehnicii, organizării capitalulului şi culturii, nu se poate cumpăra o eliberare de sub frica spiritelor. Superstiţia modernă din ţările civilizaţiei vestice este numai o ediţie nouă a fricii vechi de fatalitate.

Acolo unde nu se întrevede nici o bucurie, unde durerea şi lacrimile cuprind omul, există un singur adăpost, acela în Dumnezeu, prin credinţa în Isus Cristos.

Am stat la patul de suferinţă al multor bolnavi

Creştinii, chiar şi ei, reacţionează în moduri diferite la durerile trupeşti sau sufleteşti. Cu cât omul a învăţat să se încreadă mai mult în Domnul în zilele bune, cu atât mai tare se dovedeşte această încredere în zilele de suferinţă. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult în acest sens a fost vizitarea bolnavilor din Sauerland.

Un om bolnav, poate în vârstă de 40 de ani, stătea culcat în faţa mea; de şapte ani paralizat, incapabil ca să-şi administreze singur hrana şi să se îmbrace. Deoarece ţinusem predici seri de-a rândul în adunări, m-a invitat la el, pentru o convorbire. Putea vorbi doar foarte încet. Din gura lui, care se mişca bucuroasă, am aflat cum a trăit el adevărata predare şi împăcare cu Dumnezeu. Am crezut că va fi nevoie să consolez un bolnav, dar acest suferind m-a întărit pe mine prin spusele sale. Mi-a vorbit realist despre boala sa, foarte mişcător despre apropierea lui de Dumnezeu şi experimentarea unei puteri pe care Duhul lui Dumnezeu ne-o dă, în măsura în care avem moi nevoie de ea. Biblia ne dă făgăduinţa lui Dujmnezeu: „Şi puterea ta să ţină cât zilele tale".

Acest bolnav nu mi-a putut răspunde la toate întrebările cu privire la suferinţă, boală şi probleme asemănătoare, dar în ciuda suferinţelor lui, el avea totuşi multe pentru care putea mulţumi lui Dumnezeu şi oamenilor. Acestea îl împlineau.

Eu nu ştiu dacă m-aş putea comporta de o asemenea manieră într-o boală ca a lui. Chiar dacă azi mi se pare a fi neverosimil, am aflat totuşi de la data acelei vizite ce poate scoate la iveală Dumnezeu în viaţa unui om.

În timpul şederii mele la Londra am vizitat şi Turnul, nu numai pentru a vizita bijuteriile regale. Rândul celor care aşteptau a fost pentru mine cam lung, dar mă interesau „temniţele" acele subterane cioplite în stâncă, în care deţinuţii nobili au fost nevoiţi să-şi petreacă săptămânile sau lunile dinaintea executării lor.

Am ţinut mult să pot citi ceea ce au scris mulţi dintre întemniţaţii din cauza credinţei în aşteptarea morţii. Primul citat pe care l-am găsit acolo glăsuia astfel: „Cu cât mai multă suferinţă, cu atât mai mare slavă". Alături era şi mărturisirea apostolului Pavel din epistola către Romani 8:18: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi".

În aceasta este cuprinsă şi o parte a răspunsului la întrebarea privind cunoştinţa despre suferinţă. Găsim de asemenea, în cele de mai sus, şi unitatea de măsură, cu care putem măsura ce este de fapt o viaţă împlinită. Este o viaţă care-şi fixează ţinta dincolo de moartea trupului. Biblia numeşte aceasta „viaţa veşnică". Numai prin fixarea acestui ţel putem spune din mijlocul tulburărilor, neliniştei, suferinţelor şi nevoilor lumii noastre: se merită să trăieşti, deoarece viaţa noastră pământească este doar o staţie de tranzit către viaţa adevărată în prezenţa lui Dumnezeu. Din această cunoaştere a ţelului, în întâmpinarea căruia mergem pentru a fi salvaţi de la calea cea lată care duce la pierzare, ajungem să fim răscumpăraţi pentru o veşnică părtăşie cu Dumnezeu, din ea vor rezulta puteri care provin de la Dumnezeu şi transformă pe om.

În majoritatea ţărilor lumii domneşte astăzi o directă sau indirectă prigoană a creştinilor

Isus nu ne-a promis că vom avea parte de o viaţă fără suferinţă, dureri, dispreţ şi prigoană, ci ne-a avertizat, prin apostolul Pavel, să fim supuşi în suferinţă: „Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Cristos" (2 Timotei 2:3):

Această suferinţă cu Cristos nu îmbracă întotdeauna trăsăturile unei prigoane brutale, ci începe cu luarea în derâdere de către colegii de şcoală sau de muncă, aducând deseori după sine dezavantaje în viaţa profesională. Acest fapt este pentru noi creştinii un aspect normal. Noi, nu putem decât să ne bucurăm şi să ne mângâiem privind răsplata pe care Domnul ne-o va da pentru fidelitatea noastră.

O femeie care s-a mutat, abia în 1975 din U.R.S.S. în Germania, ne-a informat despre anii de exil petrecuţi în Siberia. În căsuţe, care în majoritatea timpului anului erau acoperite de zăpadă, pe un ger năpraznic şi frig care tăia, au venit mulţi oameni la Isus Cristos.

Când, la venirea primăverii, s-a topit gheaţa, puţinii creştini au botezat pe cei nou convertiţi în apa rezultată din topirea gheţii fluviului. O tânără a fost trimisă de serviciul secret ca observatoare secretă. Într-o bună zi, aceasta le-a spus superiorilor: „Dacă mă mai trimiteţi încă o dată acolo, nu voi mai rezista şi voi deveni şi eu creştină, pentru că există ceva care izvorăşte din aceşti oameni, ceva ce nu se poate explica".

Acest „ceva" este viaţa veşnică. Aceasta nu se primeşte abia după moarte, ci viaţa veşnică este viaţa lui Dumnezeu. Ea a fost dintotdeauna şi va fi întotdeauna. Fiecare om, care are părtăşie cu Dumnezeu prin Isus Cristos, o primeşte, căci prin Isus nu avem numai iertarea păcatelor ci şi viaţa veşnică, căreia moartea trupească nu-i poate pune capăt. De aceea spune apostolul Pavel: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată împreună cu El, toate lucrurile?" (Romani 18:31-32).

Răspunsul la această întrebare există în Biblie: „Nimic nu ne va desparte de dragostea lui Dumnezeu". Da, Dumnezeu ne iubeşte. Aceasta înseamnă, că El are în vedere pe fiecare din noi personal, ne ajută şi are pregătită pentru noi o patrie veşnică. Eu pot şti că voi merge acolo şi voi fi primit, fiindcă Dumnezeu a promis aceasta. Afirmaţia lui Dumnezeu o citim în 1 Ioan 5:12-13: „Cine are pe Fiul, are viaţa, cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa. V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi şi voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, că aveţi viaţa veşnică".

Aici este, deci, o veste bună pentru toţi cei care cred în Isus Cristos

Noi avem viaţă veşnică. Ştim că o posedăm într-adevăr, pentru că este scris. Isus ne asigură: „Cuvintele Mele nu vor trece".

Un container şi o staţie de benzină sunt în viaţa de zi cu zi a unui om modern lucruri necesare

La un container omul se descotoroseşte de tot ceea ce el nu mai are nevoie, iar la staţia de benzină merge mereu pentru a obţine combustibilul cu care va putea merge mai departe. Rugăciunea o putem compara cu un container şi o staţie de benzină.

La rugăciune ne descărcăm de ceea ce ne încurcă şi nu se potriveşte în viaţa noastră. Noi putem spune totul lui Dumnezeu, să-I predă Lui şi într-adevăr să lăsăm depus la El tot ce ne încurcă.

Când suntem la începutul drumului cu Isus nici nu ştim cât balast inutil purtăm în noi încolo şi încoace, abia mai târziu vom recunoaşte acest balast ca o piedică pentru noul nostru gen de viaţă. Vechiul nostru mod de a gândi, de a reacţiona, de a acţiona, toate acestea le putem preda acum, ca un păcat, lui Dumnezeu în rugăciune. Profetul Vechiului Testament foloseşte un tablou similar: „El va arunca în fundul mării toate păcatele noastre". E amintită aici marea pentru că ea este cel mai mare purificator de gunoaie. Această imagine ne aduce clar în faţă, că tot ce am descărcat la Isus, nu va mai fi îndreptat niciodată împotriva noastră. De aceea scrie Scriptura: „Dumnezeu nu-Şi va mai aduce aminte de greşelile noastre".

În rugăciune nu numai că predăm toată murdăria şi gunoiul păcatului, ci rugăciunea este de asemenea o staţie de benzină spirituală, unde primim puterea de la Dumnezeu pentru a evita drumurile greşite şi pentru a asculta de Isus Cristos în toate.

Când cumpărăm un aparat, firma producătoare ne trimite de obicei şi instrucţiunile de folosire. Acestea sunt foarte importante. De fiecare dată, când ne procurăm un nou aparat de uz casnic, soţia mea îmi spunea: „Citeşte instrucţiunile, înainte de a strica ceva". Ea mi-a amintit aceasta pe bună dreptate pentru că mi s-a întâmplat aşa ceva.

Viaţa noastră este mult mai complicată decât o maşină. Viaţa o poate înţelege pe deplin numai Acela care a creat-o: Dumnezeu Însuşi. El ştie, de asemenea, cum se va atinge scopul în noi şi cum va trebui să ne purtăm ca viaţa nostră să funcţioneze corect.

Instrucţinile pentru viaţa noastră din partea lui Dumnezeu sunt cuprinse în BIBLIE

În Biblie este scris că ceea ce Dumnezeu a aşezat în inima omului la început, din generaţie în generaţie, din pricina purtării greşite a omului şi împietririi lui, a fost dat uitării. De aceea Dumnezeu a trimis mesagerii Săi, pe Moise care a adus poruncile lui Dumnezeu de pe muntele Sinai, iar apoi profeţii care ne-au făcut de cunoscut gândurile lui Dumnezeu. Astfel a luat fiinţă Biblia şi, de aceea, putem citi în ea de câteva mii de ori cuvintele: „Aşa vorbeşte Domnul". David, care ne-a comunicat gândurile lui Dumnezeu, mai ales în forma cântărilor, a fost înălţat de Dumnezeu de la un simplu ciobănaş la rege, ne spune în Psalmul 119:105: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea". În limbajul nostru de toate zilele aceste cuvinte ar suna în felul următor: „Cuvântul Tău este lanterna mea de buzunar şi o lanternă de stradă pe drumul către casă". Dacă citim Biblia şi o aplicăm la viaţa noastră, vedem clar că ni se luminează drumul, putem observa obstacolele, pericolele şi avem nădejdea că ajungem sigur la ţel.

Întâi gândeşte, apoi porneşte - spunem noi. Această regulă este bună dacă ne ţinem de ea. Trebuie să clarificăm însă şi din punct de vedere spiritual acest aspect. Eu aparţin deci lui Dumnezeu. Pe Isus Cristos L-am făcut Domn al vieţii mele. Acum vreau să ştiu ce doreşte Acela căruia mi-am predat viaţa. În Biblie găsesc ceea ce Dumnezeu vrea de la mine. Dumnezeu a stabilit aceasta în sfaturi, rânduieli, porunci, iar Biblia ne spune: „Multă pace au cei, care iubesc legea Ta şi nu li se întâmplă nici o nenorocire." Dacă eu nu vreau să mă împiedic şi să cad pe cale, atunci îmi rămâne ca într-adevăr să accept voia lui Dumnezeu. Aceasta e limpede, eu trebuie să mă ocup de problema apartenenţei mele şi să nu mai fur. Doar după ce am devenit ascultător, pot scăpa de această patimă.

Cine nu cunoaşte acest capitol mai are o teamă, făcându-şi probleme că nu va putea duce la capăt ceea ce şi-a propus. Noi nu trebuie să avem nici un fel de reţinere, deoarece omul care va fi ascultător lui Dumnezeu, va primi puterea Duhului Sfânt pentru a împlini ceea ce a hotărât în inima sa supusă. De aceea spune apostolul Petru: „Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El" (Faptele Apostolilor 5:32). Duhul Sfânt este Dumnezeu. El este cea mai mare putere existentă. Isus spune: „Puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită."

Nu se referă la puterea noastră, ci la ascultarea noastră, ca, prin ea, puterea lui Dumnezeu să poată deveni activă în noi

Aşa cum atunci când ne naştem trupeşte într-o familie având tată, mamă şi fraţi, aşa ne aşează Dumnezeu pe noi, copiii Săi, prin naşterea spirituală, nu ca pe nişte orfani în lume, ci într-o familie spirituală. Toţi cei care cred în Isus Cristos formează o unitate. Acolo unde se întâmplă acest lucru în mod practic, există adunarea lui Dumnezeu.

Părtăşia nu are loc automat, eu trebuie să mă alipesc de bună voie de fraţii şi surorile mele în Domnul.

Isus ne explică, că este prezent oriunde se adună doi sau trei în numele Său. El vine astăzi la 20 sau 30, la 200 sau 3000, ca altădată la prima sărbătoare de Rusalii. Putem citi despre aceasta în Faptele Apostolilor 2:38-47.

Viaţa bisericii nu depinde de numărul mare de persoane care se adună. Dimpotrivă, Isus accentuează tocmai numărul mic. Într-un grup mic putem practica mult mai bine ceea ce aparţine vieţii de zi cu zi a unei familii a lui Dumnezeu. Când citim Biblia într-un cerc mic, ne putem împărtăşi mai bine şi opiniile asupra celor citite. Dacă am vorbi cu Dumnezeu în rugăciune alături de alţi oameni, într-un grup mic, am realiza şi acest lucru mai bine. Avem totuşi nevoie, pentru păstrarea părtăşiei şi spijinului, de contact personal unii cu alţii într-o adunare, comunitate sau într-un cerc de tineret. Chiar adunarea apostolică, despre care citim în Faptele Apostolilor, a cunoscut, pe lângă marile întruniri, şi cele în grupuri mici.

Practicarea botezului şi cinei Domnului în grupuri mici

Ei se adunau de fapt la marile sărbători la templu, dar pâinea o frângeau ici şi colo în case (Faptele Apostolilor 2:46).

Un întreg se compune din multe celule mici. De aceea trebuie să se ajungă la celule mici în care orice creştin să-şi poată avea locul.

„Voi sunteţi sarea pământului". În cuvântarea Sa de pe munte, Isus Cristos a făcut limpede, prin aceste cuvinte, că noi creştinii, avem o funcţie deosebită de păstrare şi conservare în lume. Sarea se deosebeşte esenţial de carne, ea o face să se menţină. Sarea are proprietatea să se infiltreze şi să conserve să nu se descompună. În acelaşi mod trebuie noi, ca creştini, să fim sarea pământului, cu alte cuvinte, să activăm în această lume. În măsura în care rămânem în legătură cu Isus Cristos, citind cuvântul Său în Biblie, vorbind cu El în rugăciune, ascultându-L cu fidelitate, vom obţine această putere de a săra. Aceasta este o putere care acţionează în noi şi prin noi. Influenţa noastră împiedică răul sau reduce raza lui de acţiune acolo unde noi acţionăm mereu, fie la şcoală, în fabrică, la birou sau în familie. Prin prezenţa şi activitatea noastră suntem un zăgaz în calea influenţei păcatului şi relelor destructive ale acestei lumi.

Cu această menire pe care o avem prin Isus Cristos, vrem să intrăm încrezători şi curajoşi în viaţa noastră de toate zilele.

Există pentru noi, creştinii, diferite destinaţii hotărâte de Dumnezeu în lume.

Dumnezeu vrea să aibă mesageri din toate popoarele, păturile sociale şi toate profesiile

Cu sarcina pe care o avem, ne infiltrăm în întreaga omenire. Isus spune: „Voi sunteţi în lume, dar nu din lume". Acest cuvânt înseamnă că noi suntem ca nişte corpuri străine care posedăm în această lume puterea sării, mereu în acea măsură în care avem părtăşie cu Isus Cristos şi legătură cu adunarea Sa.

Lumină a Lumii! Un far indică vapoarelor drumul spre port. Farurile unei maşini luminează strada în timpul nopţii.

Radiobaliza conduce avioanele în mod sigur spre pista de aterizare

Unde este lumină, acolo se poate vedea ce se întâmplă. Adevărul este descoperit. Atunci când cineva a priceput ceva, obişnuim să spunem: „I s-a luminat mintea". Isus Cristos Se numeşte pe Sine Însuşi lumina lumii (Ioan 8:12). El are deci putere de pătrundere, la El există pricepere, înţelepciune şi iluminare.

Aceste capaciatăţi le dă El tuturor celor care-L urmează şi El afirmă în cuvântarea de pe munte: „Cine Mă urmează pe Mine, nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii". De aceea spune Isus despre oamenii care-L vor urma: „Voi sunteţi lumina lumii" (Matei 5:14) şi ne asigură că noi nu vom trece nevăzuţi, pentru că suntem ca o cetate luminată, care poate fi zărită din toate părţile ţării.

În acelaşi fel este şi Isus Cristos lumina lumii. Fiecare dintre cei care L-au primit, va deveni, prin el, o lumină în această lume. Puterea noastră de a lumina este însuşi Isus Cristos. Cu cât noi ne vom preda mai mult Lui, cu atât mai mult va putea El acţiona în noi şi prin noi.

Dumnezeu fiind Acela care ţine viitorul în mâinile Sale şi noi cei care-L urmăm pe Isus Cristos, vom putea privi plini de încredere în viitor. La citirea Bibliei ni se deschid orizonturi care ne permit să privim undeva departe, dincolo de lumea greutăţilor, lipsurilor şi problemelor acestei vremuri, căci această viaţă, pe care o petrecem acum, nu prezintă în ea însăşi o însemnătate, ci doar privită în perspectivă, ea devine o vreme pregătitoare în vederea unei lumi noi, o lume a veşniciei lui Dumnezeu.

În contextul experienţei mele personale, cu tot întunericul şi răul acestui pământ şi în ciuda frământărilor fără răspuns şi al greutăţilor pe care le avem de îndurat, rămân la cuvintele că se merită să trăieşti.

Index CĂRŢI