EPILOG
TROFEUL HARULUI DIVIN

Pe o căldură sufocantă, în vara anului 1985, m-am întors la Atlanta dintr-o vacanţă în Florida. Trecând prin Savannah, ceva mă împingea să fac un ocol de o sută de kilometri şi să merg la fosta mea închisoare.

Când am ajuns la Georgia State Penitentiary, ploua torenţial. Închisoarea era complet schimbată şi renovată, dar am recunoscut clădirea în care L-am primit pe Cristos. Am parcat în dreptul clădirii condamnaţilor la moarte şi am privit spre fereastra celulei unde am petrecut cele şase luni de singurătate şi groază.

M-am îndreptat spre cimitirul închisorii. Ploaia mă izbea cu o forţă neobişnuită, în timp ce mergeam printre micile cruci numerotate. Dacă corpul unui deţinut decedat nu este cerut în douăzeci şi patru de ore, este aşezat într-un sicriu de lemn confecţionat la atelierul de tâmplărie al închisorii şi înmormântat în cimitirul penitenciarului. Deţinuţii sapă groapa şi capelanul penitenciarului spune câteva cuvinte de rămas bun. O cruce este aşezată pe mormânt.

Mergeam căutând ceva nedefinit şi am ajuns la un loc mai deosebit. Deodată o amintire a ţâşnit brusc din memorie şi am fost surprins atât de realitatea ei, cât şi de faptul că am uitat-o atâta vreme. Parcă eram iarăşi în închisoare. Era 1972, şi ajutam la îngroparea unui deţinut, îmi exprimasem tristeţea cu glas tare: „Nu are nici măcar o piatră funerară; doar un număr!"

— Asta şi sunteţi, nişte numere. O adunătură de animale! a strigat un gardian. Nu sunteţi cetăţeni ai ţării. Societatea nu se mai interesează de voi. Familia nu vă vrea. Nimănui nu-i pasă de voi.

Furia m-a cuprins şi m-a îndemnat la acţiune. Oamenii care sunt înmormântaţi vor avea o piatră funerară. Câţiva dintre noi am cumpărat un mic monument. Am făcut o colectă printre deţinuţi. Cuvintele inscripţionate au fost alese cu grijă:

„Cimitirul închisorii Georgia State Penitentiary. Prima înmormântare a avut loc în 20 decembrie 1937. Statul asigură o înmormântare creştinească fiecărui deţinut decedat care nu este îngropat de familie. Mântuitorul a spus: „Veniţi la Mine şi Eu vă voi da odihnă". Aceşti oameni se bucură de liniştea anonimatului. Ezechiel 18:22: „Toate fărădelegile pe care le-a făcut i se vor uita! El va trăi din pricina neprihănirii în care a trăit". Acest monument a fost ridicat de deţinuţi la 1 iulie 1972”.

Sufletul mi-a fost copleşit de tristeţe gândindu-mă la şansa pe care o are fiecare păcătos, aşa cum este ea scrisă în Ezechiel 18:23: „‘Doresc Eu moartea păcătosului?’ zice Domnul Dumnezeu. ‘Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui păcătoase şi să trăiască?’" Sigur, oamenii păcătoşi vor trăi dacă se vor întoarce la Dumnezeu. Dar cei îngropaţi aici nu s-au întors. Majoritatea au murit de o moarte violentă. Au avut parte de o înmormântare creştinească şi acum se odihnesc, anonimi, în pace. Gândul era plăcut, dar fals.

Ploaia se revărsa asupra mea, dar am îngenuncheat printre morminte şi am plâns pentru soarta celor care au murit nemântuiţi.

„Dumnezeule, Îţi mulţumesc pentru libertate. Pentru viaţă. Pentru mântuire. Pentru vindecare. Ai milă de oamenii care sunt închişi între zidurile penitenciarului. Iartă-mă că nu-i compătimesc suficient. Iartă societatea noastră că i-a marginalizat total.

Oh, Doamne, unde sunt bisericile? N-ar trebui să fie creştinii mai activi? N-ar trebui ca ci să se intereseze de soarta acestor oameni pierduţi?"

Mi-am dat seama atunci că biserica este piatra funerară cea mai mare dintre toate, un monument printre cei morţi. Când Isus a murit pe cruce ca să ne scape de păcatele noastre, scopul Lui n-a fost doar asigurarea intrării noastre în cer ci şi transformarea noastră după asemănarea Lui, ca să putem proclama Numele Său celor pierduţi. El ne-a poruncit să-i hrănim pe cei flămânzi, să-i îmbrăcăm pe cei dezbrăcaţi, să-i vizităm pe cei bolnavi şi pe cei care se află în închisoare. Cristos doreşte ca noi să fim instrumentele Lui pentru completarea nevoilor celor din jurul nostru. Nu vom avea niciodată viaţa deplină pe care doreşte El să ne-o dăruiască până când nu învăţăm să-i iubim pe oameni în Numele lui Isus.

Se pare că uităm versete cum sunt cele din 1 Ioan 3:17-18: „Dar cine are bogăţiile lumii acesteia şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu? Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul".

Cum putem afirma că-L iubim pe Isus dacă nu ne pasă de cei suferinzi din jurul nostru? Suntem bogaţi, dar îi lăsăm pe alţii să moară de foame. A fi asemenea lui Cristos înseamnă a te ocupa de cei flămânzi, de cei fără haine, de cei bolnavi sau închişi.

Desigur, Dumnezeu s-a folosit de experienţele mele din închisoare ca să mă salveze. Când am fost arestat, paşii mei erau spre iad, autodistrugere şi, fără îndoială, dacă aş fi continuat, aş fi devenit alcoolic şi toxicoman. Aş fi ieşit în afara societăţii. Sunt convins că, dacă nu aş fi fost arestat atunci, aş fi decăzut atât de mult, fizic şi mintal. Încât recuperarea mea ar fi fost imposibilă. Aş fi ajuns chiar şi criminal.

Dacă sentinţa ar fi fost diferită şi aş fi fost declarat nevinovat, cred că n-aş mai fi pus niciodată alcool în gură. Procesul în care am fost judecat a fost o lecţie suficientă pentru aceasta, dar numai ajungând în închisoare, unde am trăit alături de cei mai nenorociţi oameni, am învăţat că viaţa înseamnă mai mult decât abstinenţa de la alcool.

Închisoarea face parte din mine pentru totdeauna, fiindcă în acel deceniu am trăit cât pentru o viaţă întreagă. Am trăit acea viaţă de mii de ori. Acea ură. Acea furie. Acea teroare. Acea lipsă de speranţă.

Dumnezeu, însă, care este Răscumpărătorul meu, a înlocuit ura şi furia cu dragostea pentru cei nenorociţi, teroarea cu încrederea în suveranitatea Sa, deznădejdea cu speranţa.

Nu-I voi putea niciodată răsplăti lui Isus Cristos ce a făcut pentru mine. Am pierdut totul, am ajuns o nulitate, am trăit printre cei mai mizerabili oameni, dar, deodată am primit cea mai mare bogăţie. Isus a devenit răspunsul viu la toate îndoielile mele, la toate durerile şi problemele. Dar El n-a făcut toate acestea singur.

Pavel, în Romani 10, pune întrebări decisive despre aceia care au nevoie să audă Vestea Bună a mântuirii lui Isus. El spune:

"Fiindcă ‘oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit’. Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor?"

Eu am fost eliberat pentru că oameni ca Cliff Miller, Clebe McClary, Bobby Richardson şi Bob Norris au trăit asemenea lui Cristos. Exemplul lor m-a condus nu numai la eliberarea din închisoare, ci şi la descătuşarea din păcat şi disperare.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ci mi-au arătat dragoste când nu aveam pe nimeni, că au fost alături de mine când am avut nevoie de un prieten, că m-au învăţat despre credinţa în Cristos prin poziţia lor publică în favoarea Mântuitorului.

Unde este biserica? Unde sunt acei Cliff Miller, Russell Moore sau Clebe McClary?

Oamenii se uită să vadă ce facem cu vieţile noastre. Dacă Dumnezeu a folosit un băiat de la oi să mărturisească despre El înaintea unui împărat, dacă a folosit fostul deţinut cu numărul 62345 să mărturisească înaintea deţinuţilor, a părinţilor şi tinerilor, cu siguranţa că El te poate folosi şi pe tine. Nu există limită în lucrarea lui Dumnezeu prin acei care îi sunt credincioşi şi-L urmează pe El oriunde Îi va conduce.

[CUPRINS] [ÎNAPOI] [ÎNAINTE]