Capitolul 9
ELIBERAREA CAPTIVILOR

Carl mi-a povestit, la prima lui vizită, despre Clebe McClary. Sigur că-mi aminteam de Clebe, un sportiv dotat de la liceul Winyah High. Am jucat împreună în echipele de baschet şi fotbal. Era cu un an mai tânăr decât mine şi, după ce am absolvit liceul, el a îmbrăcat tricoul cu numărul meu.

Carl mi-a spus că Clebe a fost rănit grav în războiul din Vietnam.

— Acum predică Evanghelia şi vrea să le viziteze, mi-a spus Carl.

Un predicator al Evanghelici era ultima persoană pe care doream s-o văd; n-am încurajat ideea vizitei lui Clebe.

După câteva săptămâni, patru foşti colegi de liceu au venit să mă vadă. Şi ei mi-au spus că Clebe ţinea să vină la mine.

În dimineaţa zilei de 18 februarie 1974, un gardian m-a anunţat că am un vizitator. Când am intrat în holul penitenciarului, nu l-am recunoscut pe bărbatul îmbrăcat în uniforma de puşcaş marin care stătea cu spatele la mine. Când s-a întors, am observat un bandaj în loc de ochiul stâng şi un braţ mecanic înlocuia braţul său stâng. Sub mâna dreaptă ţinea o Biblie.

Oare mutilatul acesta de război era vedeta sportivă de altădată? Două treimi din faţă i-a fost răvăşită de explozia unei grenade, dar treizeci de operaţii i-au redat chipul obişnuit. Venind spre mine, o lacrimă îi aluneca pe obraz. Plângea pentru mine!

— Ţi-am adus asta, arătând cu proteza Biblia.

N-am avut niciodată o Biblie a mea. Dacă directorul mi-ar fi promis eliberarea în schimbul citării din memorie a versetului din Ioan 3:16, aş fi rămas tot închis.

— Să ne rugăm! a spus Clebe.

Nu-mi puteam permite să fiu văzut de gardieni sau deţinuţi că mă rog. El a îngenuncheat, dar eu am rămas cu ochii deschişi.

— Cât de bine te ai cu Domnul? m-a întrebat Clebe.

— Aici nu se prea ţin slujbe religioase la capela penitenciarului, am murmurat eu. Îmi era prea ruşine să recunosc că nu credeam în Dumnezeu. El mi-a spus că Dumnezeu mă iubeşte şi că Isus a murit pentru mine. Nimeni nu mi-a mai spus aşa ceva. M-a întrebat despre crima din Atlanta şi viaţa din închisoare.

Clebe a ţinut să o întâlnesc şi pe soţia lui, Deanna, care aştepta în maşină. I s-a permis să vină până la uşă şi să stea câteva minute. Deanna mi-a întins o casetă cu mărturia lui Clebe şi o listă cu versete biblice, pe care m-a rugat să le citesc.

— Harold, Clebe şi eu te iubim, mi-a spus ea. Dar mai important este faptul că Dumnezeu te iubeşte şi te va ajuta.

După ce au plecat, m-am dus înapoi în celula mea de la etaj şi i-am urmărit în parcare. Clebe a îngenuncheat lângă maşină şi am ştiut că s-a rugat pentru mine. Am început să plâng. Întorcându-mă spre colegul meu de celulă, i-am spus:

— Mă iubeşte... mă iubeşte!

Am fost cuprins de ruşine când m-am gândit că eu mă autocompătimeam pentru tragedia mea, eu care n-am fost bolnav nici o zi, iar Clebe, în situaţia lui jalnică, era îngrijorat pentru mine. Tristeţea m-a copleşit.

Închis în celula mea, în aceea noapte am deschis pentru prima dată Biblia şi am început să citesc versetele pe care mi le-a scris Deanna. Căutând în Biblie, am descoperit că există mai mulţi Ioani decât am cunoscut eu în toată viaţa mea. În sfârşit, am găsit 1 Ioan 1:9 care spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire". Apoi, Romani 6:23: „Căci plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru".

Am citit şi 1 Petru 2:24: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi". Apoi am găsit Apocalipsa 3:20: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi-Mi deschide, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine".

Deanna mi-a scris să citesc şi primele trei capitole din Filipeni. Nu le-am înţeles prea bine, dar le-am citit de mai multe ori.

Clebe povestea, pe casetă, atacul inamic din Vietnam care l-a adus faţă în faţă cu moartea şi i-a provocat ani de spitalizare şi recuperare. El mărturisea că direcţia vieţii sale s-a schimbat complet în urma unei cruciade evanghelistice cu prilejul căreia l-a auzit pe Bobby Richardson, un fost fundaş celebru al echipei New York Yankees vorbind despre credinţa sa în Cristos şi apoi pe Billy Zeoli de la Gospel Films. În urma acelei întâlniri, Clebe şi soţia lui şi-au dedicat total viaţa lui Isus.

În cele din urmă, barajul de ură şi amărăciune care a zăgăzuit atâţia ani sentimentele mele, s-a năruit şi potopul de lacrimi a fost nestăvilit. Ore întregi am plâns şi am citit Biblia până când n-am mai rezistat presiunii: pe la ora 3:00 dimineaţa, am căzut în genunchi în celula mea mizerabilă, infestată de gândaci, am plâns înaintea lui Isus, mi-am recunoscut păcatele şi i-am cerut să mă ierte. Dumnezeu a auzit strigătul disperat al inimii mele, mi-a iertat păcatele şi m-a umplut de o pace şi o bucurie necunoscute până atunci. Cuvintele Psalmului 102:19-21 au devenit o realitate:

„Căci El priveşte din înălţimea sfinţeniei Lui; Domnul priveşte din ceruri pe pământ ca să audă gemetele prinşilor de război şi să izbăvească pe cei ce sunt pe moarte”.

Pe data de 19 februarie 1974, un păcătos mizerabil s-a întâlnit cu puternicul Salvator! Atunci m-am decis să mă consacru lui Dumnezeu trup, suflet, minte şi inimă.

Fiinţa mea răvăşită a fost inundată de o linişte neobişnuită şi mă miram cum poate colegul meu de celulă să doarmă aşa de adânc. A doua zi, când ne-am prezentat la muncă, l-am auzit spunându-i locotenentului:

— Aveţi grijă cum vă purtaţi cu bătrânul Morris că acum este creştin.

— Ce-ai spus? l-am întrebat eu surprins.

— Am spus că bătrânul Morris a devenit creştin.

Creştin! Urmaş al lui Cristos!

— Mi-ai făcut cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodată, i-am replicat. Îţi mulţumesc.

În acea zi i-am scris mamei:

Dragă mamă,

Ştiu că te-ai rugat pentru mine treizeci şi cinci de ani. Noaptea trecută mi-am dat inima lui Isus Cristos. Am vrut să afli.

Cu dragoste,
Harold

Mama a fost copleşită de bucurie când a aflat că băiatul ei şi-a pus încrederea în Cristos. „Fiule, mi-a scris ea, m-am rugat pentru tine în fiecare zi a vieţii tale. Sunt atât de fericită. Fii cuminte şi lasă-L pe Isus să-ţi conducă viaţa. Rugăciunea mea este ca, înainte de a muri să te văd liber şi mărturisindu-ţi credinţa în biserica noastră”.

Din ziua când mi-am dat viaţa lui Isus, m-am alăturat unui grup de studiu biblic la care participau câţiva deţinuţi. Conducătorul lor era un deţinut şchiop, Ernie. Îmi aminteam de ziua când el a devenit creştin. Gardienii l-au declarat nebun şi l-au trimis la doctorul psihiatru. Diagnosticul doctorului a fost surprinzător:

— Omul acesta este creştin şi mai aveţi nevoie de cel puţin încă 400 ca el.

În cameră erau câţiva deţinuţi. Ernie m-a întâmpinat:

— Harold, nu vrem scandal.

Atunci mi-am dat pentru prima oară seama de comportarea mea faţă de aceşti oameni. Am refuzat să dorm alături de creştini pentru că-i consideram oameni în care nu puteai avea încredere. Toţi ştiau că-i uram pe creştini şi pe aşa-zisul Dumnezeu pe care-L serveau.

— Ernie, nu am venit să fac scandal, l-am liniştit. Noaptea trecută mi-am dat viaţa lui Cristos şi acum vreau să mă alătur acestui grup de studiu biblic. Am şi o casetă pe care s-o ascultaţi.

Câţiva deţinuţi au crezut în Cristos în urma auzirii casetei.

Fiindcă i-am persecutat pe creştini, mă aşteptam să fiu şi eu persecutat. Am fost de multe ori ridiculizat pentru că eram un ucenic al lui Isus. Deţinuţii mă acuzau că sunt un prefăcut, iar gardienii mă credeau trăsnit. Tânjeam după o companie plăcută.

Într-o zi, traversând terenul de sport, l-am zărit pe tânărul meu prieten, Cliff, jonglând cu mingea de baschet lângă gardul penitenciarului. L-am strigat şi el mi-a făcut semn cu mâna. M-am îndreptat spre gard şi mi-a aruncat mingea.

— Ce faci cu Biblia? m-a întrebat indicând cu mâna Biblia pe care o aveam la subsuoară.

— Am devenit creştin şi mă duc la un studiu biblic, i-am explicat.

M-a privit neîncrezător şi am început să discutăm despre câteva versete din Biblie. Bineînţeles, ştia de zece ori mai multe versete decât mine.

— Habar n-ai, m-a tachinat el.

— Dacă ai curaj, vino în partea aceasta a gardului şi repetă ce ai spus, i-am întors gluma.

— Deschideţi, vă rog, poarta, s-a adresat el unui gardian.

Acesta îl cunoştea şi Cliff a intrat de mai multe ori în penitenciar. La evanghelizarea condusă de Clebe McClary, vara trecută, Cliff stătea în primul rând.

Prietenia acestui băiat mi-a înseninat zilele întunecoase. De aceea, n-am fost pregătit să primesc vestea proastă că el şi familia lui se vor muta în oraş, la sfârşitul anului 1974.

— Ţi-am adus ceva, mi-a întins el un dar prin gard. Era o cruce de lemn, din două mici ramuri de copac. Le-a îmbinat şi a pus şi o sfoară ca s-o pot agăţa pe peretele celulei.

Maturizarea în Cristos a fost un proces lent şi deseori m-am întrebat dacă voi ajunge să-L cunosc pe Isus aşa cum îl cunoştea Cliff. Uneori vechile obiceiuri mă biruiau din nou. Am ajuns chiar să fumez câteva ţigări de marijuana. Dar studiind intens Cuvântul lui Dumnezeu, am învăţat să depind de puterea lui Cristos ca să înving ispitele.

La un meci de baschet, un deţinut m-a scuipat în faţă şi a înjurat-o pe mama. Clocoteam de furie, dar am ştiut că n-am voie să mă bat cu el. În loc de luptă, am plâns. A fost prima oară în viaţă când nu răspundeam unei provocări. Un deţinut, martor la incident, m-a urmat în celulă şi mi-a spus dispreţuitor:

— Eşti un laş. N-am crezut să mai apuc ziua asta. Eşti terminat!

— Nu înţelegi, i-am răspuns, nu sunt laş. Dimpotrivă, acum am devenit om. Nu mai vreau să mă bat şi să fac rău oamenilor, ci doresc să-i ajut.

În anii care au urmat am ajutat mulţi deţinuţi. Am apărat întotdeauna dreptatea şi Dumnezeu a onorat atitudinea mea.

Nu este uşor să trăieşti o viaţă creştină după gratii. Zgomotul este aproape de nesuportat şi intimitatea imposibilă. Nu ştiam cum să mă rog, dar când eram tulburat, mă duceam la duş şi vorbeam cu Dumnezeu. Acesta a devenit un obicei zilnic: căutam puterea lui Dumnezeu la duş! În unicul loc unde puteam fi singur. Îmi deschideam inima înaintea lui Dumnezeu. Au auzit şi alţii de locul meu de rugăciune şi mi s-au alăturat. Am învăţat împreună cum să ne rugăm.

Clebe mi-a trimis casete pe care le-am dat deţinuţilor să le asculte. Duminica ne adunam în mica capelă a penitenciarului şi cântam. După ce ascultam o casetă, invitam pe cei care doreau să se întoarcă la Cristos să mărturisească lucrul acesta şi mulţi au făcut-o. Cam acesta era serviciul nostru religios.

L-am convins pe director să-l cheme din nou pe Clebe pentru o evanghelizare, în 8 iulie. Criminali, hoţi, violatori, în total o sută douăzeci, au umplut mica capelă. După ce Clebe a vorbit, şaizeci şi şase de oameni s-au plecat pe genunchi şi şi-au deschis inima pentru Cristos.

Cheia creşterii în Domnul era studierea profundă a Biblici. Nu la mult timp după ce m-am întors la Dumnezeu, am început să conduc închinarea deţinuţilor începând cu Geneza. În curând aceasta a devenit un studiu biblic sistematic. Citeam întreaga Scriptură, dar mai ales Evanghelia lui Ioan. Mă atrăgeau în special capitolele 3 şi 11. Clebe mi-a adus şi studii biblice ca să le studiez împreună cu alţi deţinuţi. Ucenicii se pot naşte şi în închisoare!

Câţiva lideri creştini din oraş au primit permisiunea să desfăşoare un program de ucenicizare, numit Institutul Laic de Evanghelizare, pregătit de Campus Crusade for Christ. Ne-au împărtăşit intenţiile lor şi ne-au îndemnat să ne rugăm ca un număr mare de deţinuţi să beneficieze de pe urma lui. Studiul urma să înceapă peste exact 54 de ore.

— De ce să nu formăm un lanţ de rugăciune? am sugerat eu. Câţi dintre voi doresc să se roage?

Apelului meu i-au răspuns douăzeci şi patru de deţinuţi. Fiecare trebuia să se roage o oră pe zi şi câţiva trebuiau să continue şi a treia zi ca să acoperim toate cele 54 de ore.

A doua zi i-am auzit pe gardieni minunându-se că la numărătoarea de la ora trei şi cinci dimineaţa au găsit deţinuţi pe genunchi. Unii au petrecut ora lor de rugăciune la capelă, citind Biblia şi rugându-se. Majoritatea deţinuţilor n-au fost niciodată la biserică, dar au stat 54 de ore pe ciment, înaintea lui Dumnezeu, şi au aflat ce putere are rugăciunea

Marţi scara, la studiul biblic, s-au prezentat exact 54 de deţinuţi, câte unul pentru fiecare oră de rugăciune. Doar 31 dintre noi am terminat cursul, dar din acea experienţă am învăţat câtă putere este la dispoziţia celor ce se roagă.

La câteva luni după convertirea mea la Cristos, am primit un telefon de la cineva care pretindea că este avocatul meu. Când am ridicat receptorul, am aflat că la celălalt capăt al liniei era Jack, cel care a depus mărturie împotriva mea.

— Harold, mă gândesc la tine în fiecare zi şi-mi pare foarte rău de ce s-a întâmplat. Aş face orice să te pot ajuta.

Se căsătorise cu o fată bogată şi dorea să vină cu ca la închisoare să mă vadă. Mi-a promis că, dacă îmi găsesc un avocat bun, va mărturisi că a minţit în legătură cu implicarea mea în crimă.

— Chiar vrei să faci asta? l-am întrebat cu neîncrezător.

Jack a confirmat.

— Este vorba de viaţa mea, i-am spus.

Mi-a promis că mă va ajuta şi că va veni să mă viziteze miercurea următoare. Eram copleşit la gândul că Jack are de gând să mă ajute.

Am sunat acasă şi i-am rugat să găsească un avocat care sa-l întâlnească pe Jack. A sosit şi miercuri, dar Jack n-a apărut. Dezamăgirea mea a fost imensă. Speranţele mi s-au năruit din nou.

Vulcanul de mânie şi amărăciune din mine era gata să crupă. Acum doream ca Jack să vină la închisoare, dar din alt motiv: voiam să-l omor! Colegul meu de celulă a jurat că, dacă n-o fac eu, o va face el. Dar nu l-am mai întâlnit niciodată pe Jack.

Studiile biblice m-au învăţat că în viaţa creştinului nu există loc pentru ură, dar cu luptam din răsputeri cu acest sentiment puternic. O parte din ura mea se îndrepta spre Jack şi Danny, iar cealaltă izbucnea sub forma prejudecăţilor rasiale.

Într-o zi directorul a trimis după mine. Printr-un ordin al guvernului federal, în fiecare celulă urma să aibă loc integrarea rasială.

— Până mâine trebuie să-ţi schimbi colegul de celulă. Trebuie să stai cu un negru. Îţi fac favoarea să-ţi alegi singur noul coleg.

În faţa alternativei de a-mi petrece toată viaţa într-o celulă cu un negru, l-am abordat pe Big Willie. Era sportivul cu fizicul cel mai impresionant din câţi întâlnisem în viaţa mea şi părea un om decent.

— Te speli? l-am întrebat eu.

— Ce vrei să spui? m-a chestionat el.

— Fiecare alb va sta cu un negru în celulă, i-am explicat, iar eu vreau unul care se spală. Împart tot ce am cu tine, dar furatul este interzis. Nu ai voie să aduci pe oricine în celulă, ca să cotrobăiască prin lucrurile mele, iar eu voi avea grijă de lucrurile tale.

— Mă spăl zilnic, mi-a răspuns el prompt şi s-a mutat cu mine.

Willie era un om grozav, dar viaţa alături de un negru prezenta dificultăţi de adaptare pentru mine. De câte ori uşa era deschisă, ne foloseam de ocazie să ne despărţim unul de celălalt.

Într-o zi stăteam pe pat, doar la câţiva centimetri distanţă. Willie mi-a spus:

— Nu prea îţi place de mine, nu-i aşa?

— Nu, i-am răspuns eu, şi nici tu nu mă placi.

— Da, este adevărat, a recunoscut Willie. Dar de ce mă urăşti?

Credeam că am cel puţin cincizeci de motive să-i urăsc pe negri dar atunci nu mi-a venit nici unul în minte.

— Pentru că eşti negru, i-am spus într-un târziu.

— Mama mea spăla haine la o familie de albi care au tratat-o ca pe un gunoi, a spus el cu un surâs batjocoritor. Sunt la fel de bun ca tine.

Când Willie a terminat de vorbit, plângeam.

— Am greşit, am recunoscut eu. Toată viaţa am fost învăţat să-i urăsc pe negri. Te rog să mă ierţi. Fac orice să te împac.

N-a fost uşor, dar am învăţat treptat să-mi placă de el, pe măsură ce-l cunoşteam mai bine. La vârsta de optsprezece ani, i s-a oferit un contract la echipa Cincinnati Reds, însă a ales drogul şi a venit în penitenciar cu o pedeapsă de optsprezece ani pentru jefuirea unei companii financiare.

Am ajuns să-l iubesc şi am aranjat să lucreze cu mine la sectorul sportiv. Prietenia noastră a devenit un model pentru alţii şi a contribuit la reducerea tensiunii rasiale. Eram numiţi „Sare şi Piper". Negrii au început să mă respecte tot mai mult şi m-au numit Super Honky (Super Albul).

Am învăţat multe de la Big Willie. O lecţie memorabilă a fost aceea despre loialitate. Într-o seară un grup de negri înarmaţi a atacat un grup de albi în care mă aflam şi eu. Willie a sărit în ajutorul nostru, dar s-a ales cu mai multe împunsături de cuţit. L-au dus la spital. Am avut ocazia să văd că sângele lui era la fel de roşu ca al meu. Am fost impresionat că şi-a riscat viaţa apărându-mă pe mine. În inima mea a avut loc o adevărată revoluţie, gândindu-mă că Isus şi-a dat viaţa acum 2.000 de ani şi pentru negri şi pentru albi. Puritatea inimii şi nu culoarea pielii are importanţă pentru Tatăl Ceresc.

Am căzut pe genunchi în faţa lui Dumnezeu ca să-i scape viaţa prietenului meu. După trei luni, când Willie s-a întors în celulă, am ştiut că mâna lui Dumnezeu era peste el.

Willie mă vedea în fiecare zi citind Biblia şi, deşi a afirmat că nu-l interesează lucrurile spirituale, am vorbit des cu el despre credinţa mea. Clebe McClary a venit din nou să vorbească la capelă şi l-am convins pe Willie să vină cu mine.

A fost fascinat de acest puşcaş marin, în fiinţa căruia războiul a lăsat urme adânci. Clebe îi invita pe deţinuţi să-şi predea viaţa lui Cristos. Înainte de ne reîntoarce în celule, mi s-a permis să mai stau câteva minute cu Clebe. Am cerut permisiunea să rămână şi Willie. Clebe şi-a pus mâna pe umerii lui şi a început să-i vorbească despre Cristos. Willie a îngenuncheat şi L-a primit pe Cristos. A început să citească zilnic Biblia şi schimbările din viaţa lui au fost evidente.

Următorul Crăciun ne-a adus multă tristeţe. Doream să fim alături de familiile noastre, nu închişi într-o celulă. În scara ajunului Willie mi-a povestit despre îndoielile care s-au acumulat în inima lui.

— Suntem închişi de mult. Simţim nevoia să fim în familiile noastre. Suntem creştini. Nu înţeleg de ce permite Dumnezeu toate acestea.

— Big Willie, îţi înţeleg frământările, i-am spus. Este al nouălea Crăciun pe care îl petrec în închisoare. Şi eu sunt trist. Dar vreau să-ţi spun ceva. Apostolul Pavel era în temniţă, cu picioarele în butuci. Nu putea umbla aşa cum putem noi, în celula noastră. Nu avea toaletă. Vezi, avem multe motive să-I mulţumim lui Dumnezeu. Suntem prieteni buni şi există oameni care ne iubesc. Mama ta vine în fiecare week-end. Nu posedăm averi materiale, dar avem cea mai mare bogăţie de pe faţa pământului: pe Isus Cristos. Într-o zi vom fi moştenitori împreună cu El!

I-am citit Galateni 4:7: „Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu".

— Ia să văd, a spus el întinzându-se după Biblie.

A citit versetul de multe ori. Când şi-a ridicat privirile, era fericit:

— Suntem bogaţi, nu-i aşa?

L-am lăudat pe Dumnezeu, aşa cum făcuse Pavel odinioară, iar lacrimile ne curgeau pe. faţă. A fost un moment deosebit. Deprimarea noastră a fost transformată în bucurie.

[CUPRINS] [ÎNAPOI] [ÎNAINTE]