Capitolul 8
CELULA CONDAMNAŢILOR LA MOARTE

În penitenciar deţinutul este un „nimeni", dar poate primi un nume, pe baza faptelor comise, a muncii pe care o prestează sau a personalităţii sale.

Cel mai periculos om din Georgia State Penitentiary era poreclit Mad Dog (Câine Nebun). Era un fost boxer profesionist, cu un fizic impresionant şi foarte nestăpânit. Din fericire avea o părere bună despre mine. Am stat un timp în aceeaşi celulă şi ne-am împrietenit.

Cineva l-a pârât că l-a văzut primind marijuana de la prietena lui, în timpul unei vizite. Consecinţa a fost interzicerea vizitelor prietenei lui. Mad Dog a făcut o criză de isterie şi a jurat că-l va omorî pe trădător. Şi-a amintit că un deţinut pe nume Don „s-a uitat la ei" în timpul vizitei. Imediat a tras concluzia că trădătorul era Don care, din întâmplare, îmi era prieten.

Câteva zile mai târziu, doi prieteni ai lui Mad Dog au venit în celula noastră să vorbească cu el. Au discutat despre Don.

— Sunt sigur că el a fost, a spus Mad Dog. Hei, nu e prietenul tău?

— Mda, am răspuns.

— Crezi că el m-a trădat?

— Nu cred că e capabil de aşa ceva, i-am răspuns.

— Ştim că el a făcut-o. Trebuie să moară, a decis Mad Dog.

Au plănuit să-l omoare sâmbăta următoare în sala de spectacole. Unul dintre ei îl va ademeni pe Don acolo şi celălalt îl va omorî. Mad Dog îi va furniza criminalului arma necesară.

Nu puteam crede că Don l-a denunţat pe Mad Dog şi l-am anunţat că se află în pericol. Deşi dormea în altă clădire, l-am întâlnit la masă.

— Tu ai făcut-o? l-am întrebat.

— Să fac ce? m-a întrebat el nedumerit.

Eram convins că n-avea habar ce se întâmplase.

— Au de gând să te omoare sâmbătă dimineaţă, l-am avertizat. Nu te duce la sala de spectacole.

Temându-se că totuşi va fi omorât, Don a spus gardienilor despre complotul îndreptat împotriva sa. Gardienii l-au crezut pentru că ştiau că eu nu mint. Au năvălit în celula noastră şi au căutat arma lui Mad Dog. Nu era greu de înţeles cine a denunţat complotul, eu fiind singurul care ştiam de el. Mad Dog nici nu s-a mai uitat la mine.

Mad Dog n-a îndrăznit să se atingă de mine pentru că gardienii ştiau că eu l-am denunţat, dar a angajat pe alţii să mă asasineze. Când am auzit despre ameninţare, n-am ştiut ce să fac. Puteam să-mi cer mutarea la clădirile izolate, unde am stat la început, dar aceasta ar fi însemnat să-mi petrec toată viaţa singur, lucru insuportabil. Am trăit izolat doi ani, în închisoarea anterioară, şi opt săptămâni aici şi nu doream să repet experienţa. Am preferat să înfrunt ameninţarea cu moartea decât să trăiesc în izolare totală. M-am confruntat direct şi cu Mad Dog şi prietenii lui.

— Ascultaţi-mă puţin. Credeţi că sunt un trădător? Nu sunt. N-am făcut decât să salvez viaţa unui om nevinovat. Nu Don te-a denunţat că ai luat droguri. Nu vreau necazuri cu voi, dar nici n-am de gând să fug.

Au trecut trei săptămâni fără să se întâmple nimic şi am prins curaj, crezând că am scăpat. Într-o seară, ieşind de la duş, am simţit un imbold să mă uit în sus. Am observat un deţinut care se pregătea sa mă lovească cu o bară metalică. M-am ferit şi acea fracţiune de secundă mi-a salvat viaţa. Totuşi m-a atins la cap. L-am lovit pe atacator şi ne-am încăierat pe viaţă şi pe moarte până ne-au despărţit gardienii. Sângeram abundent de la rana de la cap şi de la o tăietură la braţ. Un deţinut mi-a închis rana de la cap cu 39 de copci. A doua zi am fost judecat de comisia de judecată a penitenciarului, sub acuzaţia de incitare la tulburări în dormitor.

Deţinutul care m-a atacat a fost condamnat la paisprezece zile de carceră şi apoi şi-a reluat munca anterioară. Sentinţa mea a fost tot de paisprezece zile de carceră, dar, după aceea, am fost trimis în clădirea condamnaţilor la moarte, unde urma să-mi petrec tot restul pedepsei. Cum aveam două condamnări pe viaţă, asta ar fi însemnat pentru totdeauna.

Aceste celule erau destinate doar condamnaţilor la moarte. Eu am fost ilegal închis acolo şi aş fi putut acuza comisia de abuz, dar nu-mi cunoşteam drepturile.

Directorul m-ar fi scos de acolo dacă ar fi ştiut. Adjunctul lui ştia, dar nu-i păsa. Am trecut pe lângă el când eram dus acolo şi i-am spus:

— Sunt trimis pentru totdeauna în celulele condamnaţilor la moarte.

Mi-a răspuns satisfăcut, cu o voce plină de ură împotriva puşcăriaşilor, acumulată de ani de zile:

— Totdeauna nu durează prea mult.

Condamnaţii la moarte nu speră nimic. Nu aşteaptă decât moartea. Când am fost dus în clădirea lor, erau aproape optzeci de deţinuţi.

Am privit în jur la noua mea „locuinţă": o celulă de trei pe doi metri, un pat, o chiuvetă numai cu apă rece şi o toaletă prinsă solid în podea ca să reziste acceselor de nebunie ale deţinuţilor. Nu era loc suficient pentru exerciţii fizice şi nu se făcuse curat în celulă de cel puţin şase luni. Nu puteam ieşi decât o dată pe săptămână, pentru duş. Nu aveam decât un pantalon şi o cămaşă. Lenjeria, ciorapii şi curelele erau interzise pentru reducerea posibilităţilor de sinucidere prin spânzurătoare.

Mâncarea, de obicei rece, era împinsă pe o tavă pe sub uşă. Exista şi un televizor, dar era pe coridor şi numai gardienii aveau acces la el. Oricum, era foarte greu să urmăreşti emisiunile printre gratii. Zgomotul era permanent, iar tensiunea psihică indescriptibilă.

— Hei, tu ăla de dincolo, m-a strigat cineva prin zidul metalic care separa celulele noastre.

— Mda, am răspuns.

— Dacă ies de aici, te omor!

Un om pe care nu l-am văzut niciodată şi-a pus în gând să mă omoare! Nici infractorii nu mai doreau să trăiască alături de mine. Am ştiut din prima zi petrecută în clădirea condamnaţilor la moarte că sunt un om sfârşit.

Mai târziu am aflat că cel care m-a ameninţat era condamnat pentru crimă. După ce a intrat în penitenciar, a mai omorât un gardian şi un deţinut. A jurat că va ucide iarăşi, iar victima urma să fiu eu. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu ieşeam concomitent din celulă.

Deţinutul din dreapta mea era acuzat de uciderea a treisprezece oameni. Singur într-o celulă murdară, sandvici între doi criminali odioşi, am intrat în cea mai neagră perioadă a vieţii.

Lungit pe pat, am privit tavanul metalic al celulei. Era zgâriat un cuvânt: „Ajutor". Luni de zile am privit ţintă la acest cuvânt. Aproape că-l vedeam pe cel care l-a scris. Îmi imaginam faţa lui când a auzit cuvintele fatidice: „Numărul şapte, tu urmezi pe scaunul electric". Deznădăjduit, a scrijelit repede „Ajutor" şi a plecat spre moarte. Claritatea cu care îmi imaginam scena mă scotea din minţi.

Ce trebuie ca să zdrobeşti un om? Am supravieţuit violenţei din închisoare, care a culminat cu rana de la cap cusută cu treizeci şi nouă de copci. Am rezistat pedepselor şi şicanelor neîntrerupte ale gardienilor. Am făcut faţă singurătăţii, cinci ani, neprimind nici o scrisoare şi nici un vizitator, fiindcă îmi era ruşine să-mi înştiinţez familia; dar lipsa oricărei speranţe din celulele condamnaţilor la moarte m-a distrus psihic. După şase luni petrecute aici, am renunţat la viaţă.

Convins că nu voi ieşi niciodată din închisoare sau din celula condamnaţilor la moarte, m-am hotărât să-mi pun capăt zilelor. Experienţa muncii în spital m-a învăţat că o soluţie folosită la diagnosticarea diabeticilor este fatală, dacă o înghiţi. I-am cerut deţinutului care-mi aducea mâncarea să fure o mică cantitate din această soluţie şi să mi-o aducă. I-am promis că-i las tot ce posed, ceea ce nu însemna prea mult, doar pantofii şi câţiva bani în cont. Mi-a făgăduit că va încerca.

Nu doream să mor. Dar mi-am analizat viaţa şi alternativele şi n-am găsit nici un motiv ca să continui să trăiesc. Deşi fizic eram capabil să supravieţuiesc, nu râvneam la existenţa pe care o duceam de cinci ani încoace. I-am scris mamei.

„Te iubesc şi-mi pare rău de ruşinea ce o arunc asupra ta. Nu vreau să mor, dar nu mai pot trăi în aceste condiţii oribile. Ai fost o mamă extraordinară. Să nu crezi că este vina ta. Eu sunt de vină şi ţi-am înşelat aşteptările. Tu eşti singura rază de soare în existenţa mea. Te rog să mă ierţi. Îmi pare rău”.

Am trimis vorbă printr-un paznic, unui deţinut, Stuart, în care aveam încredere. Era doctor şi a fost condamnat pentru delicte sexuale şi droguri. Procesul lui a făcut vâlvă şi mulţi din închisoarea Fulton County au încercat să-l omoare. Aceasta a făcut din el un fel de paria al penitenciarului, motiv pentru care i-am luat apărarea. Am ajuns să ne cunoaştem mai bine şi el era unul dintre puţinii care ştiau că mama mea trăieşte.

Stuart era genul de om cu care puteai discuta şi am dorit să pot vorbi cu el despre planurile mele de sinucidere. Fiind doctor, se putea deplasa liber prin penitenciar şi a putut ajunge şi la mine, imediat după ce a primit mesajul meu.

I-am spus că m-am decis să-mi iau viaţa şi l-am rugat să trimită scrisoarea mamei mele, după moartea mea.

— Te rog să n-o faci, a stăruit el. Dacă aştepţi puţin, îi spun directorului. N-ar trebui să fii aici. Eşti nevinovat. Voi face tot ce pot să te scot de aici. Lasă-mă să încerc!

Deţinutul care-mi aducea mâncarea n-a putut fura soluţia cerută de mine. Ce absurditate! Un om aflat în celula condamnaţilor la moarte vrea să moară şi nu poate. Am plâns toată noaptea.

A doua zi de dimineaţă eram complet zdrobit. Din câte îmi aminteam, refuzasem cu încăpăţânare să cred în Dumnezeu. O dată am ridicat pumnul spre cer şi l-am sfidat deschis. Altă dată, pe terenul de baschet al penitenciarului, am strigat către fulgerele şi tunetele care ne-au stricat partida: „Dumnezeule, nu cred în Tine. Dacă exişti, omoară-mă pe loc!" Nici un răspuns, deci nici un Dumnezeu. Dacă El exista, cum a permis atâtea tragedii în viaţa mea?

Nu-L dispreţuiam numai pe Dumnezeul în care nu credeam, dar i-am persecutat şi pe cei care credeau în El. Într-o zi a intrat în celula mea un om care mi-a vorbit despre Isus Cristos. Am aruncat apa murdară din toaletă pe el.

Acum iată-mă în celula condamnaţilor la moarte, fără speranţă, incapabil să trăiesc, incapabil să mor. Pentru prima oară în viaţă am îngenuncheat şi m-am rugat:

„Doamne Dumnezeule, dacă exişti, omoară-mă, sau eliberează-mă de-aici! Nu mai pot suporta”.

Două săptămâni mai târziu am fost transferat la clădirile „sigure", cel mai bun loc la care poate aspira un deţinut. Uitasem deja de rugăciunea făcută şi nu credeam că Îi datoram acest loc lui Dumnezeu.

Statutul de „sigur" (deţinuţi care aveau privilegii speciale datorită comportării bune) era rareori atins de un condamnat pe viaţă. Dar, după cum am aflat ulterior, directorul a aflat de la Stuart de abuzul comis împotriva mea şi a dispus să fiu mutat la clădirile „sigurilor". Nedreptatea a cărei victimă fusesem i-ar fi putut aduce sancţiuni, de aceea şi-a asumat riscul de a mă trimite acolo. I-am promis că nu voi evada, dar am minţit.

Cinci ani de zile m-am străduit să ajung într-o postură în care puteam evada. Transferarea mea la clădirile „sigure" era şansa pe care o aşteptasem. Cei 450 de deţinuţi care locuiau aici, la marginea penitenciarului, erau consideraţi oameni de încredere şi aveau privilegii speciale. Uşile celulelor erau încuiate doar noaptea, ceea ce ne conferea mai multă libertate decât celorlalţi deţinuţi. În week-end-uri aveam voie să ieşim la orice oră, înainte de ora 18:00, în curte, deşi tot eram număraţi la fiecare două ore.

După ce am ajuns aici, l-am convins pe director să asigure instruirea deţinuţilor ce stăteau aici, deoarece mulţi dintre ci erau analfabeţi. Având ceva şcoală, am fost ales, alături de alţi deţinuţi, să-i ajut pe profesorii care veneau la penitenciar. La colegiu am învăţat limba spaniolă şi în penitenciar am urmat un curs de spaniolă prin corespondenţă, aşa că stăpâneam un vocabular de aproape 1.500 de cuvinte. Am predat lecţii de spaniolă unui profesor, unui gardian şi unui deţinut.

Interesul meu pentru limba spaniolă era să-mi pregătesc calea pentru evadare. Demult m-am convins că nu voi fi niciodată eliberat pe cale oficială. Evadarea era singura mea speranţă. Planul meu era să fug într-o ţară din America Latină şi să lucrez la o schelă petrolieră.

Am practicat sportul de când am intrat la închisoare, dar cele şase luni din celula condamnaţilor la moarte m-au slăbit foarte mult. Am început să fac alergări ca să-mi îmbunătăţesc condiţia fizică şi l-am convins pe director să-mi permită să organizez o echipă a penitenciarului.

Într-o zi, pe la sfârşitul sezonului sportiv, am văzut un băiat care stătea pe bancă şi urmărea meciul. Am pornit spre el, dar un gardian m-a oprit. Datorită unor tulburări recente, măsurile de securitate s-au înăsprit. Data viitoare, când a venit la meci, gardianul m-a lăsat să mă aşez pe bancă lângă ci. Purta un tricou pe care era scris „Jesus First!" („Isus pe primul loc!").

Mi-a spus că îl cheamă Cliff Miller şi avea doisprezece ani. Tatăl său lucra în armată, iar mama era infirmieră la penitenciar. Locuia aproape de penitenciar. Mi-a arătat casa albă în care se născuse şi pe care o observasem înainte.

— Ştii că sunt puşcăriaş? l-am întrebat eu.

— Nu mă tem de tine, mi-a răspuns.

Băiatul a venit la toate meciurile şi am devenit prieteni la cataramă. Era curios să afle povestea vieţii mele şi mi-a pus o mulţime de întrebări. Clădirea „sigurilor" era lângă gardul penitenciarului, în faţa casei lui şi venea în fiecare zi să mă vadă. Aproape întotdeauna purta un tricou cu o inscripţie despre Isus. De exemplu: „Mă simt bine pentru că Isus este de partea mea". Sau un alt tricou avea un atlet care-şi încorda muşchii şi spunea: „Pot totul în Cristos care mă întăreşte". Am râs de tricouri, dar nu şi de seriozitatea cu care îmi vorbea despre Cristos. De multe ori mi-a spus că am nevoie de Isus.

Cliff avea întotdeauna o minge de baschet cu el. Dorinţa lui era să devină cel mai bun baschetbalist al lumii. Avea talent sportiv. Pasam mingea de o parte a gardului în cealaltă. Fiind un fost jucător de baschet, i-am sugerat că trebuie să-şi îmbunătăţească jocul de picioare şi driblingul. Îl urmăream cum se antrena pe drum şi în jurul clădirii gardienilor, conducând mingea când cu dreapta, când cu stânga şi trecând-o printre picioare.

Deşi eram separaţi de un gard din sârmă ghimpată, între noi s-a dezvoltat o prietenie solidă. Eu îl învăţam tainele baschetului, iar el îmi vorbea despre Isus. Cliff era singurul meu contact cu lumea exterioară. Aceasta până în ziua când un gardian m-a anunţat:

— Ai un vizitator.

— Nu merg, am răspuns, gândindu-mă că este un deţinut din altă clădire, vreun avocat cu acte ce trebuiau semnate sau chiar vreun consilier din cadrul penitenciarului care venise să mă anunţe că mi s-a schimbat locul de muncă. Acestea erau singurele vizite pe care le-am avut în cei cinci ani de puşcărie. Nimeni din afară n-a venit să mă vadă. N-am trimis şi n-am primit scrisori şi n-am vorbit la telefon.

— Dacă nu mergi, mi-a replicat gardianul, te trimit la carceră.

Nu eram prost să risc, aşa că m-am dus.

În holul penitenciarului mă aştepta fratele meu, Carl. Nici o femeie nu mi s-a părut mai frumoasă decât el în acea zi. Ne-am îmbrăţişat şi imediat am simţit dragostea pe care Dumnezeu o vrea între oameni.

— Cum ai putut să faci una ca asta? m-a întrebat Carl. De ce nu ne-ai spus? Noi te iubim.

Când Carl mi-a spus că mama mă iubeşte, am izbucnit în plâns. Apoi mi-a explicat cum a aflat de mine. O vecină din Georgetown a citit, în timp ce se afla la coafor, o revistă veche de cinci ani. Acolo a văzut poza mea şi condamnarea pe care am primit-o.

— L-am găsit, s-a grăbit ea să-i spună lui Carl.

Carl mi-a dat de urmă la Georgia State Penitentiary.

— Carl, crede-mă, am spus eu într-un târziu, nu l-am omorât pe acel om.

— Ştiu, Harold.

Nu pot descrie ce mult a însemnat pentru mine faptul că familia mea mă iubea şi mă accepta, chiar dacă eram închis. Nu mai eram singur. Aceasta îmi dădea speranţe.

Carl a stat toată ziua cu mine şi, când a plecat, m-am cufundat în tristeţe. În acea noapte am meditat din nou la evenimentele care m-au împins în penitenciar. Îmi era clar acum că totul se datora faptului că am început să beau şi să mă înhăitez cu cine nu trebuia. Apoi au urmat drogurile şi prietenii de chefuri care s-au transformat în tâlharii şi criminalii din închisoare. Cine umblă cu lupii începe să urle ca ei. Aşa mi s-a întâmplat şi mie.

În acea lungă noapte a amintirilor mi-am dat seama cum mi-a ruinat mândria viaţa, la fel ca în cazul lui Adam şi al Evei şi al milioane de oameni după ei. Omul mândru priveşte arogant la oameni şi la viaţă şi nu poate vedea pe Cel ce este deasupra lui, pe Dumnezeul Cerului. Mândria m-a împiedicat s-o caut pe scumpa mea mamă, în cei mai solitari ani ai vieţii mele, ceea ce a mărit durerea inexprimabilă pe care o simţeam.

Dar acum aveam din nou o speranţă, puteam anticipa ceva bun. După câteva zile, mi s-a permis să vorbesc cinci minute cu mama la telefon. De ani de zile nu-i mai auzisem vocea şi eram nervos în timp ce telefonul suna.

— Mamă, te iubesc! am plâns când i-am auzit glasul. Te rog să mă ierţi!

— Fiule, te iubesc şi sunt mândră de tine, mi-a răspuns ea.

„Mândră de mine. Cum putea să fie mândră de mine?", mă întrebam. Am aşteptat cu nerăbdare următoarea zi de vizită. Pe geamul celulei mele aflate la etajul doi vedeam parcarea penitenciarului. Am văzut cum familia mea o aducea pe acea femeie dragă cu părul cărunt, care mergea cu capul sus.

Toţi vizitatorii sunt controlaţi şi, dacă gardienii o cer, ei trebuie să se supună şi percheziţiei corporale. Nu suportam gândul să o supun pe mama mea iubită acestei umilinţe. De ce să sufere una dintre cele mai bune fiinţe de pe pământ, dacă nu era vinovată de nimic altceva decât de aducerea mea pe lume? Am suferit cumplit pentru că trecea prin aşa ceva, din cauza mea.

Când mi-am cerut din nou iertare, m-a privit direct în ochi şi mi-a repetat acelaşi lucru:

— Harold, sunt mândră de tine ca şi de oricare alt copil al meu. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tine.

Cuvintele ei au adus vindecare sufletului meu pentru că mi-am dat seama că eram valoros în ochii ei. Chiar dacă comportarea mea a lăsat mult de dorit, ea totuşi mă iubea.

Când am spus familiei mele despre planurile mele de evadare, toţi m-au implorat să le dau o şansă să încerce eliberarea mea pe cale legală. La insistenţele lor, am renunţat la planurile mele şi am început o lungă aşteptare.

[CUPRINS] [ÎNAPOI] [ÎNAINTE]