Capitolul 7
JOCURILE CONDAMNAŢILOR

Viaţa din închisoare este imprevizibilă şi niciodată nu ştii ce se va întâmpla. Munca pe care o prestam mi-a fost schimbată de mai multe ori, fără să ştiu de ce. După un an de secretariat la spital am fost îndepărtat în urma unui incident cu un gardian. Mi-a ordonat să deschid un sertar unde nu aveam voie să umblu şi, când am refuzat, m-a înjurat. M-am repezit la el şi m-a raportat directorului. Cu toată pledoaria doctorului în favoarea mea, mi-am pierdut postul. Am fost trimis să lucrez la spălătorie, alături de homosexuali.

De multe ori am fost lovit în viaţă, dar întotdeauna spiritul meu combativ mă scotea la suprafaţă. Când antrenorii din liceu mă penalizau, munceam mult şi recuperam terenul pierdut. În închisoare am făcut la fel. Simţul umorului m-a ajutat să trec prin cele mai grele clipe.

O dată, l-am întrebat pe un deţinut:

— Cât ţi-au dat?

— Douăzeci de ani, mi-a răspuns el.

— Grozav. Te rog pune la poştă scrisoarea mea când ieşi.

Un deţinut care lucra la bucătăria gardienilor era dependent de droguri. Trăia numai ca să consume droguri. L-am auzit spunând:

— Dacă mi-ar da toate drogurile pe care mi le doresc timp de doi ani, i-aş lăsa apoi să mă omoare. Aş da în scris.

Într-o sâmbătă, în timpul programului de vizite, mi-a spus:

— Aş da orice pe lume pentru nişte droguri. Îl cunoşti pe Roger. Prietena lui îl vizitează. Vezi dacă nu are droguri. Îţi dau ce vrei dacă mă ajuţi.

Roger şi-a petrecut toată viaţa între condamnări uşoare pentru micile tâlhării care-l ajutau să-şi procure drogul. I-am spus ce vrea bucătarul şi a întrebat-o pe prietena lui.

— Nu am decât pilule anticoncepţionale, a răspuns ea.

— Dă-mi una, am rugat-o.

Am plecat şi i-am făcut semn cu mâna bucătarului.

— Am reuşit, dar greu. Trebuie să o înghiţi repede. Nu vreau să am necazuri.

A înghiţit-o imediat şi după jumătate de oră m-a căutat:

— A fost cel mai formidabil drog pe care l-am luat vreodată. E o dinamită! Dacă îmi mai faci rost de unul, îţi dau un cartuş întreg de ţigări.

— Cred şi eu, i-am răspuns, în plus, nu vei rămâne gravid niciodată. Era o pilulă anticoncepţională.

A fugit după mine o jumătate de oră.

Unul din jocurile la modă în lumea de afară era strecurarea pe neobservate, dezbrăcat, în cele mai neobişnuite locuri. Televizorul ne ţinea la curent cu ce se întâmplă prin lume. Acest joc era la modă mai ales în campusurile universitare. Într-o zi am pariat cu un alt deţinut că nu putea să se strecoare dezbrăcat afară din dormitor, să fugă neobservat până la ghereta gardienilor, să o înconjoare şi să revină înapoi fără să fie prins.

— Fac pariu cu tine pe un cartuş de ţigări, i-am propus.

— Fac orice pentru ţigări, s-a învoit el.

A ieşit tiptil din dormitor, a înconjurat camera gardienilor şi a fugit înapoi spre dormitor. Dar înainte să ajungă, i-am trântit uşa în nas şi l-am încuiat afară. A rămas acolo dezbrăcat, înfuriat şi ameninţând că mă omoară. Toţi au râs, chiar şi gardienii, care l-au dus la carceră pentru paisprezece zile. Mai târziu, gândindu-mă la umilinţele prin care a trecut, mi-a fost ruşine de mine şi m-am hotărât să renunţ la glume stupide.

Dar nu am renunţat total. Nimic nu mă înveselea mai mult decât să fac haz pe socoteala gardienilor.

Trei ani am lucrat la biroul central al închisorii. Când un gardian, Smith, a început să se poarte rău cu mine, l-am ameninţat:

— Poartă-te bine cu mine, altfel aranjez să fii mutat la Turn]ul Şase.

Turnul Şase era locul cel mai neplăcut pentru gardieni şi era utilizat ca măsură disciplinară pentru ei. Printr-o pură coincidenţă, când Smith s-a prezentat la lucru a doua zi, a fost trimis la Turnul Şase. Bineînţeles, nu aveam nici un amestec. Mi-a trimis un bilet printr-un deţinut de încredere: „Te rog scoate-mă de la Turnul Şase. N-am crezut să trăiesc ziua când deţinuţii conduc închisoarea”.

I-am răspuns: „Mă voi gândi”.

Ziua următoare, Smith s-a întors la postul său obişnuit. Din nou nu aveam nici un amestec, dar nu m-am ostenit să-i spun şi lui.

— Apreciez gestul tău, mi-a spus. Îţi voi face şi eu un serviciu. După incident Smith era gata să facă orice pentru mine. Într-o zi m-a prins furând carne de pui. În loc să mă ducă la carceră, mi-a cerut să împart cu el. Când unul dintre colegii mei de celulă a comis o infracţiune, l-am rugat să intervină că să se renunţe la acuzaţie.

Un alt gardian mi-a spus că dorea postul lui Smith şi plănuia să determine mutarea lui. L-am prevenit pe Smith că postul îi era în pericol.

— Nu voi uita niciodată, mi-a mulţumit el. M-ai salvat.

Deşi tactica pe care am folosit-o cu acest gardian nu era tocmai onorabilă, am putut ajuta mulţi deţinuţi. Şi-a schimbat atitudinea faţă de ei, a încetat să-i mai persecute şi să-i pedepsească fără motiv. N-am abuzat de relaţia mea cu el, ci am folosit-o în mod pozitiv.

O altă slujbă ce mi s-a dat a fost într-un magazin de la marginea închisorii. Se vindeau acolo, pentru cei de afară, obiecte din piele confecţionate manual de deţinuţi. Banii erau viraţi în contul lor şi îşi puteau cumpăra ţigări, dulciuri şi sucuri. Deşi eu nu primeam nimic din încasări, am câştigat prestigiu pentru că aveam contacte cu cei din afara închisorii (deşi eram îmbrăcat în hainele de deţinut). În fiecare zi un paznic mă ducea cu maşina de la dormitorul meu până la magazin.

— Cum ai obţinut postul ăsta? m-a întrebat un gardian bătrân, incult şi care se supăra foc când găsea deţinuţi mai inteligenţi decât el.

— Cum, nu ştii? am aruncat momeala.

— Să ştiu ce?

— Îmi promiţi că nu spui nimănui?

— Promit.

— Sunt frate cu directorul.

A stat puţin pe gânduri.

— Bine, dar numele lui este Bradley, iar al tău, Morris.

— Oh, ăsta e numele lui dinainte de căsătorie, i-am explicat eu.

— A, da. Acum înţeleg.

Am râs toată ziua de el, ştiind că le va spune celorlalţi gardieni:

— Fiţi atenţi cum vă purtaţi cu Morris. Este fratele directorului. Bradley este numele dinainte de căsătorie al şefului.

A doua zi dimineaţă era palid la faţă.

— Faci pe deşteptu’. Te prind eu. Te arunc la carceră, m-a ameninţat.

Ştiam că sunt în siguranţă. Dacă mă acuza trebuia să spună ce s-a întâmplat.

Un alt gardian a venit într-o zi la magazin.

— Hei, puşcăriaş, vreau cel mai frumos portofel de piele pe care-l ai, a cerut el.

Am luat cel mai frumos portofel pe care-l aveam în magazin. Era lucrat de mână, dintr-o piele de foarte bună calitate. I l-am întins.

— Hei, îţi baţi joc de mine. Crezi că sunt prostănac? Ţi-am cerut cel mai frumos portofel pe care-l ai!

Portofelul pe care i-l arătasem era cel mai frumos, dar nu am încercat să-l conving.

— Îmi pare rău, domnule. Ar fi trebuit să-mi dau seama că sunteţi cunoscător în obiecte de piele. Am exact ce vă trebuie.

Am ales un portofel făcut din resturi de piele. Era făcut la o maşină, nu manual.

— Ăsta da portofel, mi-a spus el. Cât costă?

Preţul era de 1,25 dolari, iar cine cumpăra mai multe plătea 12 dolari pe doisprezece portofele. Ştiam bine că materialul costa 67 de cenţi. I-am spus gardianului:

— Pentru dumneavoastră 6 dolari. Dar, deoarece văd că sunteţi mare amator de obiecte din piele, vă ofer o afacere mai bună. Dacă luaţi trei duzini, vi le vând cu 40 de dolari. Ce ziceţi? Se apropie Crăciunul şi o să aveţi daruri frumoase şi ieftine pentru toţi.

— Cerule! a exclamat el bucuros. Le iau pe toate. În timp ce-şi număra banii, mi-a venit o altă idee.

— Daţi-mi voie să vă mai arăt ceva. Un portofel deosebit, unic, am ridicat eu miza.

Era un portofel vechi, nevândut dinainte de a veni eu la magazin. Deţinutul dinaintea mea mi-a prezis că nu voi scăpa niciodată de el, chiar dacă-l dau pe gratis. Încercasem de câteva ori, dar fără succes.

— Păcat că nu puteţi avea unul ca acesta, l-am momit pe gardian. Curios, a vrut să afle mai multe.

— Din nefericire, nu e de vânzare, m-am grăbit să-l informez. Când un deţinut spune unui gardian că ceva nu se poate, declanşează reacţia: „Eu-am pistolul-şi-puterea".

— Cum adică, nu-i de vânzare? m-a întrebat.

— Este unic. Nu se mai face altul ca el, i-am explicat. (Nu minţeam pentru că era atât de nereuşit încât era greu de imitat).

— Cum aşa? Era decis să scoată totul de la mine.

— Pielea este de la un soi special de aligatori, i-am răspuns.

— Ce fel de aligatori?

— Aligatori aduşi special din Australia. Dar pentru că nu s-au împerecheat cu aligatorii de la noi (nu mă întrebaţi de ce pentru că nu ştiu, dar aşa este), specia s-a stins. Asta e, am declarat eu misterios, ţinând portofelul în mână.

— Îl vreau! a insistat el.

— Domnule, sunteţi gardian şi nu vă pot refuza. Daţi-mi 25 de dolari şi e al dumneavoastră.

Mi-a numărat repede banii şi a plecat mândru. Parcă-l auzeam cum se lăuda în faţa colegilor săi:

— Portofel ca ăsta nu mai există. Este din piele de aligator adus din Australia, aici în sudul Georgiei. Umilinţa care a suferit-o cred că l-a obligat să-şi dea demisia.

Îmi plăcea să mă amuz în astfel de jocuri, dar nu eram singurul care încerca să-i păcălească pe gardieni. Andy avea şi el pasiunea de a se distra pe seama lor. În ciuda tragediilor care i-au lovit viaţa, şi-a păstrat simţul umorului. Andy a fost închis într-o şcoală de corecţie la vârsta de treisprezece ani pentru furtul unui automobil, dar a fugit de acolo furând maşina unuia dintre paznici. Pentru această infracţiune a fost trimis la închisoare.

Înalt şi slab, suferea de diabet. Fumatul l-a ruinat. Era atât de slab încât îl puteam înghesui în micul dulap din celula noastră şi să spunem apoi paznicilor că Andy a evadat.

Am aranjat patul lui Andy şi m-am întins pe al meu, prefăcându-mă că dorm, când a venit gardianul să ne numere.

— Unul, a spus el uimit, în timp ce eu sforăiam de zor.

Ştiam că îşi va da seama, când va face totalul, că lipseşte un deţinut. Nu peste mult timp, l-am auzit venind împreună cu căpitanul lui, discutând aprins.

— Nici să numeri nu ştii, îl mustră căpitanul.

— Jur că era doar unul, domnule căpitan, a insistat gardianul.

Până când să ajungă ei la celulă, l-am scos pe Andy din dulap şi i-am pregătit patul pentru culcare. Andy se prefăcea că doarme adânc.

— Idiotule, sunt doi! a strigat enervat căpitanul.

— Vă asigur că era doar unul.

— Gata, m-am săturat de tine. De mâine vei fi mutat la Turnul Şase, i-a promis căpitanul în timp ce se depărta mormăind şi înjurând. Eu şi Andy ne-am prăpădit de râs. Când gardianul a venit peste două ore să ne numere iarăşi, i-am mai jucat o dată festa.

Dar închisoarea este închisoare şi, mai devreme sau mai târziu, râsul încetează. Pentru Andy a încetat când l-au mutat într-o altă celulă, unde a fost atacat sexual de ceilalţi. Curând după aceea s-a spânzurat. Soarta lui m-a întristat, dar nu m-a surprins. Primul act violent pe care l-am văzut când am intrat în Georgia State Penitentiary a fost violarea brutală a unui tânăr deţinut de către unul mai bătrân. A fost cea mai umilitoare scenă pe care am văzut-o în viaţa mea şi n-am putut face nimic s-o opresc. Când s-a încheiat, m-am dus la toaletă şi am vomitat.

Deşi pedeapsa pentru homosexualitate era carcera, aceasta era practicată pe scară largă de deţinuţi. Mulţi deţinuţi mai în vârsta se „căsătoreau" cu mai tinerele lor victime. Dacă vreunul pierdea bani mulţi la poker, vindea trupul băiatului său pentru achitarea datoriei. În timpul nopţii, homosexualii legau cearceafuri în jurul patului şi numeau locul lor privat „trăsură acoperită".

În închisoare, sau accepţi homosexualitatea, sau ajungi s-o urăşti. Cu toate că mulţi o dispreţuiau, trebuiau să-i accepte prezenţa ca parte a vieţii din temniţă. De exemplu, un deţinut ura homosexualitatea şi timp de unsprezece ani îi ataca pe toţi cei ce o practicau. Odată, pe când era drogat, a săvârşit un act homosexual şi de atunci a rămas adeptul acestui mod de viaţă. A fost un moment trist al existenţei sale.

Un alt deţinut avea o condamnare pe viaţă. Avea o soţie foarte frumoasă, care-l vizita în fiecare sâmbătă. Într-o zi i-a spus soţiei să nu mai vină. Când ea a început să plângă şi să-i ceară o explicaţie, el i-a răspuns că a găsit pe cineva în închisoare pe care-l iubeşte mai mult decât pe ea. Până la urmă a divorţat de frumoasa lui soţie.

Sunt convins că problemele care distrug viaţa deţinuţilor în închisoare, drogurile şi homosexualitatea, ar putea fi rezolvate. Părerea mea este că optzeci şi cinci la sută din bărbaţii închişi practică homosexualitatea şi cred că în închisorile de femei situaţia este similară. O deţinută a estimat că şaptezeci la sută din condamnate sunt lesbiene. Am fost dezgustat şi am simţit o repulsie profundă faţă de cei care practică homosexualitatea, dar am învăţat în copilărie, de la tatăl meu, o lecţie foarte valoroasă (probabil singurul lucru util pe care mi l-a lăsat tata). El m-a învăţat arta comunicării la toate nivelele. În închisoare supravieţuirea depinde în mare măsură de capacitatea de a înţelege şi a comunica. Ştiam să vorbesc cu tineri şi bătrâni, cu oameni duri şi oameni slabi şi am fost nevoit să mă adaptez şi homosexualilor. Am decis să nu adopt stilul lor de viaţă şi să nu mă amestec în treburile lor.

Omul are nevoie de un scop şi de un sens în viaţă. După ce i-am analizat pe ceilalţi deţinuţi, am ajuns la concluzia că cei care au rezistat, printre aceştia numărându-mă şi eu, erau cei care şi-a stabilit scopuri pe care s-au străduit să le atingă. Aveau un plan şi planul le dădea speranţă. Planul meu era simplu: să fiu întotdeauna cu un pas înaintea gardienilor şi a celorlalţi deţinuţi. Scopul meu era să-i determin să vadă lucrurile cum le vedeam şi eu şi să le accepte. Eu nu trăiam după regulile lor; nu urmam codul de legi al deţinutului.

Într-o zi mi-am abandonat propriile reguli de supravieţuire. Am intervenit într-un complot ce urmărea omorârea unui deţinut.

[CUPRINS] [ÎNAPOI] [ÎNAINTE]