Capitolul 7
JOCURILE CONDAMNAȚILOR


[CUPRINS] [ÎNAPOI] [ÎNAINTE]

Viața din închisoare este imprevizibilă și niciodată nu știi ce se va întâmpla. Munca pe care o prestam mi-a fost schimbată de mai multe ori, fără să știu de ce. După un an de secretariat la spital am fost îndepărtat în urma unui incident cu un gardian. Mi-a ordonat să deschid un sertar unde nu aveam voie să umblu și, când am refuzat, m-a înjurat. M-am repezit la el și m-a raportat directorului. Cu toată pledoaria doctorului în favoarea mea, mi-am pierdut postul. Am fost trimis să lucrez la spălătorie, alături de homosexuali.

De multe ori am fost lovit în viață, dar întotdeauna spiritul meu combativ mă scotea la suprafață. Când antrenorii din liceu mă penalizau, munceam mult și recuperam terenul pierdut. În închisoare am făcut la fel. Simțul umorului m-a ajutat să trec prin cele mai grele clipe.

O dată, l-am întrebat pe un deținut:

— Cât ți-au dat?

— Douăzeci de ani, mi-a răspuns el.

— Grozav. Te rog pune la poștă scrisoarea mea când ieși.

Un deținut care lucra la bucătăria gardienilor era dependent de droguri. Trăia numai ca să consume droguri. L-am auzit spunând:

— Dacă mi-ar da toate drogurile pe care mi le doresc timp de doi ani, i-aș lăsa apoi să mă omoare. Aș da în scris.

Într-o sâmbătă, în timpul programului de vizite, mi-a spus:

— Aș da orice pe lume pentru niște droguri. Îl cunoști pe Roger. Prietena lui îl vizitează. Vezi dacă nu are droguri. Îți dau ce vrei dacă mă ajuți.

Roger și-a petrecut toată viața între condamnări ușoare pentru micile tâlhării care-l ajutau să-și procure drogul. I-am spus ce vrea bucătarul și a întrebat-o pe prietena lui.

— Nu am decât pilule anticoncepționale, a răspuns ea.

— Dă-mi una, am rugat-o.

Am plecat și i-am făcut semn cu mâna bucătarului.

— Am reușit, dar greu. Trebuie să o înghiți repede. Nu vreau să am necazuri.

A înghițit-o imediat și după jumătate de oră m-a căutat:

— A fost cel mai formidabil drog pe care l-am luat vreodată. E o dinamită! Dacă îmi mai faci rost de unul, îți dau un cartuș întreg de țigări.

— Cred și eu, i-am răspuns, în plus, nu vei rămâne gravid niciodată. Era o pilulă anticoncepțională.

A fugit după mine o jumătate de oră.

Unul din jocurile la modă în lumea de afară era strecurarea pe neobservate, dezbrăcat, în cele mai neobișnuite locuri. Televizorul ne ținea la curent cu ce se întâmplă prin lume. Acest joc era la modă mai ales în campusurile universitare. Într-o zi am pariat cu un alt deținut că nu putea să se strecoare dezbrăcat afară din dormitor, să fugă neobservat până la ghereta gardienilor, să o înconjoare și să revină înapoi fără să fie prins.

— Fac pariu cu tine pe un cartuș de țigări, i-am propus.

— Fac orice pentru țigări, s-a învoit el.

A ieșit tiptil din dormitor, a înconjurat camera gardienilor și a fugit înapoi spre dormitor. Dar înainte să ajungă, i-am trântit ușa în nas și l-am încuiat afară. A rămas acolo dezbrăcat, înfuriat și amenințând că mă omoară. Toți au râs, chiar și gardienii, care l-au dus la carceră pentru paisprezece zile. Mai târziu, gândindu-mă la umilințele prin care a trecut, mi-a fost rușine de mine și m-am hotărât să renunț la glume stupide.

Dar nu am renunțat total. Nimic nu mă înveselea mai mult decât să fac haz pe socoteala gardienilor.

Trei ani am lucrat la biroul central al închisorii. Când un gardian, Smith, a început să se poarte rău cu mine, l-am amenințat:

— Poartă-te bine cu mine, altfel aranjez să fii mutat la Turn]ul Șase.

Turnul Șase era locul cel mai neplăcut pentru gardieni și era utilizat ca măsură disciplinară pentru ei. Printr-o pură coincidență, când Smith s-a prezentat la lucru a doua zi, a fost trimis la Turnul Șase. Bineînțeles, nu aveam nici un amestec. Mi-a trimis un bilet printr-un deținut de încredere: „Te rog scoate-mă de la Turnul Șase. N-am crezut să trăiesc ziua când deținuții conduc închisoarea”.

I-am răspuns: „Mă voi gândi”.

Ziua următoare, Smith s-a întors la postul său obișnuit. Din nou nu aveam nici un amestec, dar nu m-am ostenit să-i spun și lui.

— Apreciez gestul tău, mi-a spus. Îți voi face și eu un serviciu. După incident Smith era gata să facă orice pentru mine. Într-o zi m-a prins furând carne de pui. În loc să mă ducă la carceră, mi-a cerut să împart cu el. Când unul dintre colegii mei de celulă a comis o infracțiune, l-am rugat să intervină că să se renunțe la acuzație.

Un alt gardian mi-a spus că dorea postul lui Smith și plănuia să determine mutarea lui. L-am prevenit pe Smith că postul îi era în pericol.

— Nu voi uita niciodată, mi-a mulțumit el. M-ai salvat.

Deși tactica pe care am folosit-o cu acest gardian nu era tocmai onorabilă, am putut ajuta mulți deținuți. Și-a schimbat atitudinea față de ei, a încetat să-i mai persecute și să-i pedepsească fără motiv. N-am abuzat de relația mea cu el, ci am folosit-o în mod pozitiv.

O altă slujbă ce mi s-a dat a fost într-un magazin de la marginea închisorii. Se vindeau acolo, pentru cei de afară, obiecte din piele confecționate manual de deținuți. Banii erau virați în contul lor și își puteau cumpăra țigări, dulciuri și sucuri. Deși eu nu primeam nimic din încasări, am câștigat prestigiu pentru că aveam contacte cu cei din afara închisorii (deși eram îmbrăcat în hainele de deținut). În fiecare zi un paznic mă ducea cu mașina de la dormitorul meu până la magazin.

— Cum ai obținut postul ăsta? m-a întrebat un gardian bătrân, incult și care se supăra foc când găsea deținuți mai inteligenți decât el.

— Cum, nu știi? am aruncat momeala.

— Să știu ce?

— Îmi promiți că nu spui nimănui?

— Promit.

— Sunt frate cu directorul.

A stat puțin pe gânduri.

— Bine, dar numele lui este Bradley, iar al tău, Morris.

— Oh, ăsta e numele lui dinainte de căsătorie, i-am explicat eu.

— A, da. Acum înțeleg.

Am râs toată ziua de el, știind că le va spune celorlalți gardieni:

— Fiți atenți cum vă purtați cu Morris. Este fratele directorului. Bradley este numele dinainte de căsătorie al șefului.

A doua zi dimineață era palid la față.

— Faci pe deșteptu’. Te prind eu. Te arunc la carceră, m-a amenințat.

Știam că sunt în siguranță. Dacă mă acuza trebuia să spună ce s-a întâmplat.

Un alt gardian a venit într-o zi la magazin.

— Hei, pușcăriaș, vreau cel mai frumos portofel de piele pe care-l ai, a cerut el.

Am luat cel mai frumos portofel pe care-l aveam în magazin. Era lucrat de mână, dintr-o piele de foarte bună calitate. I l-am întins.

— Hei, îți bați joc de mine. Crezi că sunt prostănac? Ți-am cerut cel mai frumos portofel pe care-l ai!

Portofelul pe care i-l arătasem era cel mai frumos, dar nu am încercat să-l conving.

— Îmi pare rău, domnule. Ar fi trebuit să-mi dau seama că sunteți cunoscător în obiecte de piele. Am exact ce vă trebuie.

Am ales un portofel făcut din resturi de piele. Era făcut la o mașină, nu manual.

— Ăsta da portofel, mi-a spus el. Cât costă?

Prețul era de 1,25 dolari, iar cine cumpăra mai multe plătea 12 dolari pe doisprezece portofele. Știam bine că materialul costa 67 de cenți. I-am spus gardianului:

— Pentru dumneavoastră 6 dolari. Dar, deoarece văd că sunteți mare amator de obiecte din piele, vă ofer o afacere mai bună. Dacă luați trei duzini, vi le vând cu 40 de dolari. Ce ziceți? Se apropie Crăciunul și o să aveți daruri frumoase și ieftine pentru toți.

— Cerule! a exclamat el bucuros. Le iau pe toate. În timp ce-și număra banii, mi-a venit o altă idee.

— Dați-mi voie să vă mai arăt ceva. Un portofel deosebit, unic, am ridicat eu miza.

Era un portofel vechi, nevândut dinainte de a veni eu la magazin. Deținutul dinaintea mea mi-a prezis că nu voi scăpa niciodată de el, chiar dacă-l dau pe gratis. Încercasem de câteva ori, dar fără succes.

— Păcat că nu puteți avea unul ca acesta, l-am momit pe gardian. Curios, a vrut să afle mai multe.

— Din nefericire, nu e de vânzare, m-am grăbit să-l informez. Când un deținut spune unui gardian că ceva nu se poate, declanșează reacția: „Eu-am pistolul-și-puterea".

— Cum adică, nu-i de vânzare? m-a întrebat.

— Este unic. Nu se mai face altul ca el, i-am explicat. (Nu mințeam pentru că era atât de nereușit încât era greu de imitat).

— Cum așa? Era decis să scoată totul de la mine.

— Pielea este de la un soi special de aligatori, i-am răspuns.

— Ce fel de aligatori?

— Aligatori aduși special din Australia. Dar pentru că nu s-au împerecheat cu aligatorii de la noi (nu mă întrebați de ce pentru că nu știu, dar așa este), specia s-a stins. Asta e, am declarat eu misterios, ținând portofelul în mână.

— Îl vreau! a insistat el.

— Domnule, sunteți gardian și nu vă pot refuza. Dați-mi 25 de dolari și e al dumneavoastră.

Mi-a numărat repede banii și a plecat mândru. Parcă-l auzeam cum se lăuda în fața colegilor săi:

— Portofel ca ăsta nu mai există. Este din piele de aligator adus din Australia, aici în sudul Georgiei. Umilința care a suferit-o cred că l-a obligat să-și dea demisia.

Îmi plăcea să mă amuz în astfel de jocuri, dar nu eram singurul care încerca să-i păcălească pe gardieni. Andy avea și el pasiunea de a se distra pe seama lor. În ciuda tragediilor care i-au lovit viața, și-a păstrat simțul umorului. Andy a fost închis într-o școală de corecție la vârsta de treisprezece ani pentru furtul unui automobil, dar a fugit de acolo furând mașina unuia dintre paznici. Pentru această infracțiune a fost trimis la închisoare.

Înalt și slab, suferea de diabet. Fumatul l-a ruinat. Era atât de slab încât îl puteam înghesui în micul dulap din celula noastră și să spunem apoi paznicilor că Andy a evadat.

Am aranjat patul lui Andy și m-am întins pe al meu, prefăcându-mă că dorm, când a venit gardianul să ne numere.

— Unul, a spus el uimit, în timp ce eu sforăiam de zor.

Știam că își va da seama, când va face totalul, că lipsește un deținut. Nu peste mult timp, l-am auzit venind împreună cu căpitanul lui, discutând aprins.

— Nici să numeri nu știi, îl mustră căpitanul.

— Jur că era doar unul, domnule căpitan, a insistat gardianul.

Până când să ajungă ei la celulă, l-am scos pe Andy din dulap și i-am pregătit patul pentru culcare. Andy se prefăcea că doarme adânc.

— Idiotule, sunt doi! a strigat enervat căpitanul.

— Vă asigur că era doar unul.

— Gata, m-am săturat de tine. De mâine vei fi mutat la Turnul Șase, i-a promis căpitanul în timp ce se depărta mormăind și înjurând. Eu și Andy ne-am prăpădit de râs. Când gardianul a venit peste două ore să ne numere iarăși, i-am mai jucat o dată festa.

Dar închisoarea este închisoare și, mai devreme sau mai târziu, râsul încetează. Pentru Andy a încetat când l-au mutat într-o altă celulă, unde a fost atacat sexual de ceilalți. Curând după aceea s-a spânzurat. Soarta lui m-a întristat, dar nu m-a surprins. Primul act violent pe care l-am văzut când am intrat în Georgia State Penitentiary a fost violarea brutală a unui tânăr deținut de către unul mai bătrân. A fost cea mai umilitoare scenă pe care am văzut-o în viața mea și n-am putut face nimic s-o opresc. Când s-a încheiat, m-am dus la toaletă și am vomitat.

Deși pedeapsa pentru homosexualitate era carcera, aceasta era practicată pe scară largă de deținuți. Mulți deținuți mai în vârsta se „căsătoreau" cu mai tinerele lor victime. Dacă vreunul pierdea bani mulți la poker, vindea trupul băiatului său pentru achitarea datoriei. În timpul nopții, homosexualii legau cearceafuri în jurul patului și numeau locul lor privat „trăsură acoperită".

În închisoare, sau accepți homosexualitatea, sau ajungi s-o urăști. Cu toate că mulți o disprețuiau, trebuiau să-i accepte prezența ca parte a vieții din temniță. De exemplu, un deținut ura homosexualitatea și timp de unsprezece ani îi ataca pe toți cei ce o practicau. Odată, pe când era drogat, a săvârșit un act homosexual și de atunci a rămas adeptul acestui mod de viață. A fost un moment trist al existenței sale.

Un alt deținut avea o condamnare pe viață. Avea o soție foarte frumoasă, care-l vizita în fiecare sâmbătă. Într-o zi i-a spus soției să nu mai vină. Când ea a început să plângă și să-i ceară o explicație, el i-a răspuns că a găsit pe cineva în închisoare pe care-l iubește mai mult decât pe ea. Până la urmă a divorțat de frumoasa lui soție.

Sunt convins că problemele care distrug viața deținuților în închisoare, drogurile și homosexualitatea, ar putea fi rezolvate. Părerea mea este că optzeci și cinci la sută din bărbații închiși practică homosexualitatea și cred că în închisorile de femei situația este similară. O deținută a estimat că șaptezeci la sută din condamnate sunt lesbiene. Am fost dezgustat și am simțit o repulsie profundă față de cei care practică homosexualitatea, dar am învățat în copilărie, de la tatăl meu, o lecție foarte valoroasă (probabil singurul lucru util pe care mi l-a lăsat tata). El m-a învățat arta comunicării la toate nivelele. În închisoare supraviețuirea depinde în mare măsură de capacitatea de a înțelege și a comunica. Știam să vorbesc cu tineri și bătrâni, cu oameni duri și oameni slabi și am fost nevoit să mă adaptez și homosexualilor. Am decis să nu adopt stilul lor de viață și să nu mă amestec în treburile lor.

Omul are nevoie de un scop și de un sens în viață. După ce i-am analizat pe ceilalți deținuți, am ajuns la concluzia că cei care au rezistat, printre aceștia numărându-mă și eu, erau cei care și-a stabilit scopuri pe care s-au străduit să le atingă. Aveau un plan și planul le dădea speranță. Planul meu era simplu: să fiu întotdeauna cu un pas înaintea gardienilor și a celorlalți deținuți. Scopul meu era să-i determin să vadă lucrurile cum le vedeam și eu și să le accepte. Eu nu trăiam după regulile lor; nu urmam codul de legi al deținutului.

Într-o zi mi-am abandonat propriile reguli de supraviețuire. Am intervenit într-un complot ce urmărea omorârea unui deținut.

[CUPRINS] [ÎNAPOI] [ÎNAINTE]