Capitolul 5
ELEFANTUL ALB

„Bun venit la Georgia State Penitentiary”. Semnul de la poartă era o parodie de primire călduroasă. Am auzit întâmplări înspăimântătoare despre uriaşa închisoare, cu mii de deţinuţi, care au comis delicte inimaginabile. În sistemul corecţional era cunoscută sub numele de „elefantul alb" deoarece toate clădirile erau zugrăvite în alb. Undeva, în spatele zidurilor redutabile, se aflau celulele condamnaţilor la moarte. Clădirea principală semăna cu un motel uriaş cu patru etaje.

Dintr-un turn, un paznic înarmat cu o mitralieră ne-a indicat direcţia în care să ne îndreptăm. Legănându-mă ca o raţă datorită cătuşelor, m-am oprit o clipă imediat ce am trecut de poartă.

— Băiete, ce condamnare ai? m-a întrebat unul dintre paznicii care m-a escortat de la Chatham County Frison.

— Două, pe viaţă, i-am răspuns.

— De când eşti în închisoare? m-a chestionat gardianul în continuare.

— Sunt abia la început.

Am zărit o undă de simpatie pe faţa sa, iar vocea i-a devenit gravă:

— Băiete, uită-te bine la poarta închisorii pentru că vei muri aici. Nu vei mai fi liber niciodată.

Bătrânul paznic n-a încercat să-mi amărască viaţa. A afirmat pur şi simplu un fapt evident. Nu m-am îndoit de profeţia lui sumbră. Nu făcea altceva decât să repete cuvintele tatălui meu, ale profesorilor mei şi ale soţiei mele: „Nu eşti bun de nimic. Nu te vei schimba niciodată. Nu vei realiza nimic valoros în viaţă. Vei muri aici. Vei muri aici. Vei muri...”.

Stăteam la poarta închisorii şi am tras adânc aer în piept, încercând să-mi fixez în memorie frumuseţea pomilor şi a cerului. M-am întors şi am privit în urmă. Nimeni nu era acolo să-mi spună: „Te iubesc". Nimeni nu era acolo să-mi spună: „Ţin la tine". Era prima zi a celor mai oribili ani ai vieţii mele.

Ultima fărâmă de demnitate s-a spulberat o dată cu raderea părului de pe cap şi curăţarea de păduchi, proceduri normale la intrarea în închisoare. Am primit o salopetă şi un număr: 62345.

Am mai primit şi haine de schimb: trei perechi de ciorapi albi, confecţionaţi în închisoare, trei schimburi de lenjerie care purta numerele unor foşti deţinuţi, o pereche de bocanci şi alte trei salopete vărgate, alb şi albastru. „State Prison" era imprimat cu litere negre pe pantaloni şi pe spatele cămăşii, lângă număr.

Ca să-mi umple paharul umilinţei, deţinutul care mi-a împărţit hainele mi-a dat lenjerie numărul patruzeci (eu port treizeci şi trei) şi un tricou uriaş. Toţi au râs de „prospătura" care a apărut.

Nou-sosiţii erau ţinuţi între şase săptămâni şi trei luni în carantină pentru a se observa capacitatea lor de a se adapta vieţii din detenţie. Erau trei rânduri de câte douăzeci de celule, în fiecare fiind câte un om. Tot în acest loc erau aduşi deţinuţii a căror viaţă era ameninţată de ceilalţi. Unii deţinuţi, care erau trimişi des la carceră, rămâneau aici pe tot timpul condamnării. Am întâlnit oameni care au petrecut ani de zile aici, dar pentru mine izolarea era de nesuportat. Ieşeam din celulă o dată pe săptămână să fac un duş, iar hrana era împinsă pe sub uşă.

După opt săptămâni, am fost repartizat la dormitorul G-3, unde împărţeam două toalete şi un duş cu alţi 114 oameni. Mizeria era insuportabilă. Dormeam pe nişte paturi aşezate pe trei nivele. Repartizarea paturilor o făcea îngrijitorul, un deţinut pe nume Latcheye (Ochi-închis) deoarece a rămas cu un ochi pe jumătate închis în urma unei încăierări cu cuţitele.

— Dacă ai ceva bani, îţi dau un pat de jos. Dacă nu, vei dormi sus, m-a anunţat Latcheye.

Nu-mi venea să-mi cred urechilor: un om cu două sentinţe pe viaţă, condamnat să moară în închisoare, trebuie să-şi plătească patul.

— Eşti nebun, i-am răspuns. Nu-ţi plătesc nimic.

— Bine, atunci urcă pe patul de sus, mi-a spus el satisfăcut. Trecuse mult de când nu mă spălasem şi nu mă bărbierisem, aşa că abia îmi suportam propria putoare. I-am cerut lui Latcheye un prosop şi o lamă.

— Nu-ţi dau nimic, a lătrat Latcheye.

Nu departe de noi, un bătrân lustruia portofele de piele. A privit spre mine şi mi-a spus:

— Băiete, poţi împrumuta prosopul şi lama mea.

Surprins de bunătatea lui, m-am întors spre el şi i-am spus:

— Mulţumesc. Apreciez ce faci pentru mine. Te voi răsplăti.

— Hei, nu te încurca cu oameni ca el, m-a întrerupt Latcheye. Bătrânul ăsta a violat copii. Este o lepădătură.

— Nu cred că te cunosc, i-am spus lui Latcheye.

— Nu, dar eu te cunosc. Ţi-am văzut cazierul. Eşti cineva. Eşti un criminal.

Eram năucit. Oamenii mă respectau pentru că am omorât pe cineva! Închisoarea îşi avea propria ierarhie a valorilor, iar criminalii erau mai „respectaţi" decât borfaşii de rând. Trei mii două sute de criminali, hoţi, violatori şi homosexuali (din cei 16.000 câţi erau în tot statul) erau aruncaţi în această puşcărie mizerabilă. Unul şi-a ucis întreaga familie. Altul a îngropat o fată de vie. Alt deţinut era acuzat de violarea a 150 de femei. Cei mai de jos în acest sistem de caste erau „violatorii de copii". Curând am aflat că, dacă vrei să fii tare, trebuia să nu ai încredere în violatorii de copii, spărgătorii de bănci şi criminali.

Eram convins că presupusa crimă pe care am comis-o nu-mi va asigura protecţia necesară în penitenciar. Deţinuţii luptau pentru putere şi supravieţuirea era o obsesie zilnică. Nu mă îndoiam că voi fi ucis. Nu eram destul de tare sau de viclean ca să rămân în viaţă. Disperat şi înfricoşat, am stat cât am putut de retras, lăsând impresia că sunt un dur, când, de fapt, eram terorizat de spaimă. A fost un mod de viaţă solitar.

Treptat, m-am adaptat rigorilor vieţii din penitenciar şi am învăţat codul nescris de legi care guvernau comportarea din spatele gratiilor. Deţinutul care călca acest cod era hărţuit de ceilalţi deţinuţi şi de gardieni.

Închisoarea era condusă de un grup restrâns de deţinuţi, numiţi „grangurii", care aveau o reputaţie de duri. Ei controlau totul, inclusiv televizorul care era dat la maximum în majoritatea timpului. Era aproape de patul meu, dar n-am îndrăznit să-l dau mai încet. Numai conducătorii aveau dreptul să o facă. Sâmbetele, aproape cincizeci de deţinuţi se înghesuiau lângă patul meu să vadă desene animate. Aceasta mă scotea din minţi.

De ani de zile n-am urmărit un meci şi ardeam de dorinţa de a vedea unul. Într-o sâmbătă, pe când mergeam să servim prânzul, mi-am adunat tot curajul şi am spus:

— Prieteni, astăzi la ora unu echipa de baschet Kentucky joacă cu cei de la Tennessee şi ţin foarte mult să văd meciul. Toţi suntem aici împreună şi vreau să ştiţi că doresc foarte mult să văd meciul.

— Aici nu ne interesează sportul, a răspuns un deţinut pe un ton arţăgos. Nu ştiu cine te crezi, dar n-o să vezi nici un meci la televizor.

Mi-am dat seama că ar fi fost mai bine dacă nu-mi exprimam dorinţa, dar acum, dacă problema a fost menţionată, ea trebuia rezolvată decisiv.

— Ia ascultă, i-am răspuns, aceasta este casa mea la fel ca şi a ta. Până acum nu m-am atins de televizor, dar la ora unu voi urmări meciul de baschet.

M-am întors şi am plecat.

Când ne-am întors de la prânz, toţi erau tăcuţi. Stăteam sprijinit cu spatele de zid, de teamă să nu fiu atacat din spate. Un deţinut s-a apropiat:

— N-ai habar cu cine te-ai încurcat, mi-a spus el. Nimeni nu a îndrăznit să spună aşa ceva. Tipii ăştia o să te cureţe. I-ai provocat şi dacă dai înapoi, eşti terminat. Vei fi un nimeni. Te vor viola şi-ţi vor fura tot ce ai. Ai priceput?

Nu i-am răspuns.

— Ai cuţit? m-a întrebat.

— N-am nimic, i-am răspuns simţind cum mă trec fiori reci pe şira spinării.

— Sub patul meu se află o revistă şi în revistă este un şiş, mi-a spus el.

Şişul era un fel de cuţit artizanal, cu o lamă atât de lungă încât putea străpunge un om.

— După ce plec, du-te şi ia revista. Apoi pleacă la locul tău şi prefă-te că citeşti. Dacă eşti atacat, ai şi tu o armă.

Am făcut exact cum mi-a spus. Dacă avertismentul lui n-a reuşit să mă sperie, atunci lama ascuţită a cuţitului a făcut-o. Dar dacă va trebui s-o folosesc? Niciodată n-am fost pus într-o situaţie asemănătoare. Am declanşat ostilităţile şi trebuia să fiu pregătit să le continui. Timpul se scurgea chinuitor de încet.

La ora unu, la televizor era un film western. Cu revista în mână, m-am îndreptat spre televizor şi am schimbat canalul la meciul de baschet.

— Dacă mai atingi o dală televizorul, te omor! m-a ameninţat unul dintre deţinuţi, în timp ce comuta pe canalul pe care era transmis western-ul.

— Prieteni, am încercat iarăşi, nu ne putem înţelege? Şi eu trăiesc aici şi trebuie să mi se dea voie să văd şi eu programul pe care-l doresc. Nu caut cearta cu lumânarea, dar vreau să văd meciul de baschet. După ce se încheie, puteţi viziona orice doriţi până seara. Aşa va fi. Sper că ne vom înţelege.

— Dacă mai pui mâna pe televizor, te vei trezi în iad!

Vocea venea dinspre patul unde dormea unul din „duri". Acesta era în pat şi alături de el sta tolănit amantul său, un deţinut mai tânăr.

Cunoşteam reputaţia acestui „dur". Era un om deosebit de periculos. Ceilalţi deţinuţi aşteptau încăierarea.

— N-am treabă cu tine, i-am răspuns. Nu te cunosc, dar te-am văzut şi pe tine schimbând canalele la televizor. Este corect să am şi eu acest drept. Dacă pentru asta trebuie să merg în iad, bine, accept.

Tăcerea care a urmat era insuportabilă. Eram încordat şi am transpirat de frică. În sfârşit, „grangurele" a vorbit:

— Eşti singurul de aici care ai curaj. Îmi place de tine. Înţeleg ce vrei să spui. Cât mă priveşte pe mine, te poţi uita la tot ce doreşti.

Spunând aceasta, s-a întors spre prietenul său, întins în pat lângă el.

— Băieţi, staţi să vă uitaţi la meci cu mine, m-am adresat celorlalţi, în timp ce schimbam canalul. Mai ţineam încă în mână revista în care era ascuns cuţitul. Deţinuţii au plecat unul după altul, vociferând nemulţumiţi. Unul singur a rămas în faţa televizorului.

În ziua aceea s-a petrecut un lucru ciudat. Prin provocarea mea, izvorâtă din ignoranţă, am câştigat respectul celorlalţi. Neştiind prea multe despre mine, ceilalţi au rămas cu impresia că sunt un tip extrem de periculos. Dacă aş fi dat înapoi, aş fi fost călcat în picioare. Era o adaptare la legea junglei: sau câştigi, sau eşti terminat.

Închisoarea (împreună cu terenurile aferente) ocupa aproape 5.000 de hectare. Avea o lăptărie mare, o fermă de porci şi alta cu mii de pui. Toată munca din închisoare era efectuată de deţinuţii care trudeau sub soarele arzător al Georgiei şi sub ochii vigilenţi ai paznicilor înarmaţi. La fiecare două ore, zi şi noapte, oriunde ne-am fi aflat, eram număraţi.

Stingerea era la ora 22:00, iar eu mă sculam la ora 5:00, dar ora sculării depindea de munca pe care o aveai. Bucătarii, şi ei deţinuţi, îşi începeau serviciul la unu noaptea pentru ca să poată servi mâncarea la ora 5:00. Hrănirea a 3.200 de oameni dura destul de mult. Nu primeam decât ce era în farfurie. Furtul unui biscuit era pedepsit cu paisprezece zile de carceră.

De fapt, şi cea mai mică infracţiune te putea trimite la carceră. De exemplu, un deţinut pe nume Chicken Yard Shorty, numit aşa pentru că lucra la ferma de găini, aduna ouăle. O găină a sărit pe el şi l-a murdărit. Chicken Yard, supărat, a ameninţat-o că o va omorî dacă mai sare pe el. A doua zi, găina a sărit iarăşi pe el şi Chicken Yard a lovit-o cu un băţ. Un gardian a văzut scena, l-a înşfăcat pe deţinut şi l-a adus în clădirea unde eu lucram ca funcţionar.

— Am o acuzaţie împotriva acestui deţinut, a spus el. Aceasta însemna că va fi judecat.

— Care este acuzaţia? l-am întrebat eu.

— A omorât un pui.

— Nu-i adevărat, găina n-a murit când am lovit-o, l-a corectat Chicken Yard.

După ce el a rănit-o, alţi deţinuţi au prins-o, au omorât-o şi au mâncat-o.

— Atunci schimbă acuzaţia în atacarea unei găini, nu s-a dat bătut gardianul.

Parodia de proces s-a derulat a doua zi.

— Ai fost acuzat de atacarea unei găini. Îţi recunoşti vinovăţia?

— Nu am omorât găina, s-a apărat Chicken Yard. Nu sunt vinovat.

— Aşteaptă afară.

După ce juriul a deliberat, Chicken Yard a fost adus din nou în încăpere.

— Ai fost găsit vinovat de atacarea unei găini. Te condamnăm la paisprezece zile de izolare totală şi nouăzeci de zile de supraveghere. Dacă mai loveşti o găină, te aranjăm rău de tot.

— Slavă Domnului că găina n-a murit, a exclamat Chicken Yard, puteam ajunge pe scaunul electric.

După paisprezece zile. Chicken Yard a ieşit de la carceră murdar şi mort de foame. Mi-a părut rău de el când l-am văzut trecând pe lângă mine. Mi-am dat seama cât de mult îi strică închisoarea pe deţinuţi. Nu puteam pricepe de ce a primit o pedeapsă atât de aspră pentru o greşeală atât de mică.

În afara orelor de muncă şi de masă, eram închişi în celulele noastre. Uram să stau închis, mai ales în zilele de sărbătoare. Sâmbetele ieşeam în curte şi puteam practica diferite sporturi. Vizitele erau permise în timpul week-end-urilor şi al sărbătorilor, iar deţinuţii model aveau dreptul la un telefon de cinci minute. Dar astea nu mă interesau pe mine. Familia şi prietenii nu ştiau unde mă aflu şi nu aveam intenţia să le spun.

Gândacii, muştele şi furnicile întreceau cu mult numărul deţinuţilor. Odată, am pus un pacheţel de dulciuri pe noptiera de lângă patul meu ca să mănânc din ele în timp ce priveam la televizor. Când am întins mâna să mă servesc, am simţit cum ceva mi se plimba pe mână. În câteva secunde, sute de furnici s-au năpustit asupra dulciurilor mele.

Cu gândacii m-am împrietenit până la urmă. Când am intrat în închisoare, îi zdrobeam. După şase luni i-am acceptat, apoi m-am împrietenit cu ci. Le-am dat şi nume. Favoritul meu era Homer. Îl hrăneam cu firimituri de pâine şi mă jucam cu el. Ţineam o bucală de sfoară pe care se căţărau. De atunci n-am mai omorât nici un gândac. Cei care mureau în celula mea mureau de bătrâneţe.

Am primit o Biblie cu coperţi de piele şi gândacii i-au ros colţurile şi i-au ciuruit paginile. Întrucât împărţeam aceeaşi celulă, mă distram la gândul că, cel puţin, aveam colegi gândaci spirituali.

Faţă de celelalte insecte nu aveam aceeaşi simpatic. Omorârea muştelor era un joc. Mi-am propus să omor 1.000 pe zi şi să ţin evidenţa. Când eram în criză de timp, continuam vânătoarea şi la masă. Într-o zi, mi-am îndeplinit norma în 15 minute, ceea ce spune mult despre murdăria în care trăiam.

Un gardian care s-a uitat prin însemnările mele a dat peste cifre: muşte, 992; păianjeni 3; altele 6.

— Ce-i asta? m-a întrebat.

După ce i-am explicat, a exclamat:

— Fire-ar să fie! Asta faci tu tot timpul? Eşti nebun.

Vânătoarea de insecte şi jocul cu gândacii îmi erau folositoare pentru că mă împiedicau să mă gândesc la familie şi mai ales la mama. M-au ajutat să supravieţuiesc.

Totuşi îmi era frică că nu voi rezista. În fiecare seară mă culcam cu frica că voi fi înjunghiat în timpul somnului.

Într-o noapte, stăteam întins, dezbrăcat, pe pat. Nu puteam adormi din cauza zăpuşelii. În celulă era întuneric beznă şi nu auzeam decât sforăitul colegului meu care dormea la jumătate de metru de mine. Deodată, am simţit o lovitură în piept. Am sărit din pat, strigând şi lovind cu pumnii în aer, crezând că voi fi înjunghiat.

Când am aprins lumina, colegul de celulă era în pat, speriat de moarte. Pe pat, zăcea agresorul: un gândac de aproape 5 centimetri lungime. Celula noastră era la ultimul etaj şi gândacii intrau nestingheriţi prin acoperiş. Gândacul a intrat în celulă pe fereastră şi a început să se plimbe pe tavan. Chiar când a fost deasupra mea, nu s-a mai putut ţine şi a căzut.

Stătea şi se holba la mine, în timp ce eu mă gândeam cam ce ar spune dacă ar putea vorbi: „Ia uită-te la malacul ăsta. Ditamai omul s-a speriat de mine! Morris, eşti într-adevăr un tip dur. Dur de tot!" L-am împins jos din pat, atent să nu-i fac nici un rău. Aceasta este închisoarea, un loc al mizeriei şi spaimei.

Eram mândru că mă străduiam să-mi păstrez celula cât de curat posibil. Când eram mutat într-o celulă nouă, începeam curăţenia. Spălam cu hârtie igienică şi apă. Odată am mituit un gardian să-mi aducă pe ascuns nişte vopsea. Mi-a adus puţină vopsea de mai multe ori, de fiecare dată altă culoare. Mi-am vopsit patul în negru, podeaua gri, toaleta roşu şi pereţii în cinci culori diferite.

— Celula ta arată mai frumos ca şi camera mea, mi-a spus gardianul.

— Facem schimb dacă vrei, i-am replicat.

După un timp, comisia care analiza dosarul meu pentru a-mi găsi munca potrivită, a ajuns la concluziile finale:

— Ce ai făcut afară? m-a întrebat unul din ei.

— Am fost pilot de avioane.

— Nu mai face pe deşteptu’, m-a avertizai el. Aici nu avem avioane dar avem foarte mult pământ. Vei culege mazăre, îţi zdrobim noi rezistenţa.

Dar planurile lor s-au schimbai când administratorul spitalului a aflat că ştiu să bat la maşină. Avea nevoie de un astfel de ajutor, aşa că m-a solicitat. Am fost scos din cameră când s-a discutat cazul meu. Când m-am întors, gardianul care m-a ameninţat anterior mi-a spus:

— Ai un noroc nemaipomenit. Toţi cei care intră aici lucrează pe câmp şase luni. Tu abia ai venit, dar avem nevoie de tine ca să lucrezi la spital. Îţi dăm o şansă, dar dacă nu te comporţi bine vei lucra pe câmp pentru totdeauna.

Celula la care am fost repartizat în spital era locuită de nouă oameni. Trebuia să găsesc modalitatea de a mă apăra, dacă se vor isca scene violente. Am observat un storcător care avea o bară metalică prinsă în şuruburi. Într-o noapte, pe când toţi ceilalţi dormeau, am desfăcut şuruburile şi am legal bara cu o bucală de sârmă găsită în celulă. Storcătorul se putea folosi dar, în caz de nevoie, puteam să scot în câteva clipe bara, care măsura aproape un metru lungime şi devenea o armă redutabilă.

Într-o zi, un deţinui tânăr, cu o mână în ghips, a tăbărât pe mine şi m-a atacat cu o violenţă ieşită din comun. În câteva minute, amândoi eram plini de sânge. M-a lovit în cap până când mi-a rupt nasul. Eu am reuşit să-l lovesc în faţă cu genunchiul, dar nici unul din noi n-a ieşit câştigător. Când l-am eliberat din strânsoare, a alergat la palul lui şi a scos o foarfecă ascuţită.

— Ţi-a sosit clipa morţii, a urlat.

Nu aveam timp să-l conving să se potolească şi ştiam că nu există altă cale de scăpare decât să-l înfrunt. Niciodată n-am lovit pe cineva intenţional, dar acum era o luptă pentru supravieţuire. Dacă nu-l omoram, mă ucidea el pe mine. Am apucat repede bara metalică a storcătorului şi l-am lovit cu ea. Sângele îmi intra în ochi şi nu mai vedeam bine unde lovesc, dar am continuat lupta. N-am vrut să-l ucid şi mi-a părut bine când a leşinat. Pe lângă loviturile la cap, avea câteva coaste şi amândouă mâinile rupte. După ce deţinutul a fost tratat, gardienii m-au bătut şi m-au aruncat la carceră, fără să-mi fi acordat asistenţă medicală. Nasul mi-a rămas cârn până în ziua de astăzi. Deţinutul şi-a revenit, dar nu l-am mai revăzut vreodată. A fost închis în izolare totală până la ispăşirea pedepsei deoarece nu se putea adapta celorlalţi puşcăriaşi.

Deşi eu am regretat profund incidentul, ceilalţi deţinuţi au fost impresionaţi de duritatea mea. Dar eu nu eram dur, făceam pur şi simplu parte dintr-o lume a violenţei. Am mai avut parte şi de alte lupte şi nu le-am câştigat pe toate.

Viaţa alături de unii dintre cei mai periculoşi oameni m-a învăţat că am nevoie de o sursă de venit. Banii însemnau putere, iar puterea însemna supravieţuire. Bani lichizi nu aveam voie să posedăm, dar deţinuţii care aveau bani în cont primeau cupoane cu care puteau cumpăra articole de bărbierit, dulciuri, ţigări, sucuri şi altele. Prizonierii model puteau să cumpere prin telefon, săptămânal, de la alte magazine.

Banii pe care i-am avut, când am fost arestat, s-au epuizat la închisoarea precedentă. Nu primeam de la nimeni pentru că nici un membru al familiei nu ştia unde eram. Unii deţinuţi aveau o mică afacere, cum era, de exemplu, confecţionarea articolelor din piele, dar eu nu aveam bani să încep ceva. Nu puteam împrumuta bani pentru că nu aveam de unde să-i înapoiez. În închisoare, neplata unei datorii era moarte sigură. Cea mai bună afacere era vânzarea de droguri, dar n-am vrut să mă amestec în acest trafic. Furtul era exclus din capul locului. Singura mea alternativă era să-mi folosesc talentul de a bate la maşină pentru a obţine bani şi obiecte.

Şansa mea a fost serviciul de secretar la spital, una din poziţiile cele mai influente în lumea deţinuţilor. Deţinuţii care erau bolnavi şi nu puteau munci aveau nevoie de o adeverinţă de la doctor, care-i scutea să iasă la muncă până vor fi examinaţi. Trebuia completat un formular cu numele, numărul şi munca deţinutului respectiv.

Când s-a aflat că eu sunt cel care completez aceste formulare şi pot motiva astfel absenţele de la muncă, unul dintre conducătorii deţinuţilor m-a abordat:

— Eu am o afacere în pielărie şi am nevoie de câţiva oameni mâine, să mă ajute. Dacă îmi pui la dispoziţie câţiva oameni, îţi dau patru pachete de ţigări.

Şi alţi deţinuţi mi-au făcut propuneri asemănătoare, iar unii s-au oferit chiar pentru contacte homosexuale, dar eu i-am refuzat pe toţi. Într-o zi, un prieten mi-a spus, trist, că a pierdut la cărţi. Ca să-şi plătească datoria şi-a cheltuit toţi banii şi şi-a vândut pantofii. Îi putea răscumpăra numai cu cincisprezece pachete de ţigări. Mi-a cerut împrumut câteva pachete dar nu aveam nici unul. Atunci i-am propus următorul plan: să găsească cinci deţinuţi care să-i dea câte trei pachete şi eu îi scuteam de muncă a doua zi.

A găsit pe cei dispuşi să încheie afacerea şi a doua zi şi-a recuperat pantofii. Dar după două zile, tot la cărţi, i-a pierdut din nou. De data aceasta am refuzat să-l mai ajut.

— Găsesc eu oamenii, iar câştigul îl împărţim pe din două, m-a implorat el. Tu nu-i cunoşti, ei nu te cunosc. Dacă eşti prins, poţi jura că nu i-ai văzut niciodată.

Aveam şi cu o disperată nevoie de bani, deci am acceptat. Cu toate că am fost prudent, administratorul spitalului a mirosit repede afacerea şi m-a ameninţat că mă trimite la carceră. Nu mi-am făcut prea multe probleme pentru că avea nevoie de mine. Amândoi ştiam că nu mă putea înlocui cu nimeni. Eu făceam munca, el primea plata. Eram dependenţi unul de celălalt. L-am rugat să-mi semneze un teanc de formulare în alb ca să pot motiva pe cine doresc când am nevoie. A fost de acord.

Periodic, medicii de la spitalul Talmadge Memorial din Augusta, Georgia, dădeau consultaţii la interne, ortopedie, neurologie şi în alte domenii. Eu organizam şedinţele de raze X, transcriam prescripţiile medicilor, scriam reţetele pentru medicamente şi completam formularele de transfer ale bolnavilor care trebuiau operaţi la spital.

Unii deţinuţi îmi cereau să le mijlocesc transferul la spital ca să poată evada de acolo. Odată mi s-au oferit 1.000 de dolari pentru aceasta. Am refuzat banii, dar mai târziu am acceptat din milă pentru că cei doi erau închişi demult, în urma unui proces nedrept. Am avut încredere în ei şi credeam că nu reprezintă un pericol pentru societate. I-am putut scoate din închisoare, dar apoi ei trebuiau să-i dezarmeze pe gardieni. Mi-au promis că nu le vor face rău. Evadarea a eşuat şi am refuzat să-i mai ajut a doua oară.

Eram împreună cu doctorul în cabinet, când un deţinut a deschis uşa. Evident, era foarte tulburat.

— Doctore, pot să-ţi vorbesc? a întrebat.

— Intră, i-a răspuns doctorul. Deţinutul a privit în jur suspicios.

— Ce te frământă? a început doctorul. Deţinutul se holba la mine fără să răspundă.

— El e secretarul meu, i-a spus doctorul. Dă-i drumul, spune ce ai.

— Sunt urmărit, a venit răspunsul.

— De cine?

— De cei de la televiziune.

— Oamenii de la televiziune te urmăresc? a repetat doctorul.

— Da, de fiecare dată când mă uit la televizor, ei mă privesc atent. Mă urmăresc. Şi asta nu-i tot. Directorul are ceva cu mine. Are un buton şi când apasă pe el începe să mă doară.

Brusc, a sărit de pe scaun şi a început să urle:

— Şi acum a apăsat pe buton. Auuuu!

A ţâşnit afară pe uşă şi a rupt-o la fugă pe coridor, urlând cât îl ţineau plămânii. Gardienii au pus mâna pe el şi l-au dus cu forţa la secţia de psihiatrie. L-am urmărit şi m-am întrebat: „Nu urmez eu? Aşa voi fi şi eu într-o zi?"

[CUPRINS] [ÎNAPOI] [ÎNAINTE]