Capitolul 4
VISE SPULBERATE

Cu toate că mi-am ales un mod de viaţă uşuratic, nu eram mândru de mine. Am rupt orice legătură cu familia, ca să nu afle despre pasiunea mea pentru băutură şi femei. Nimeni din familia mea, nici chiar mama, nu ştia unde mă aflam. Eram mulţumit de ignoranţa lor, dar, gândindu-mă la familie, am fost inundat de amintiri vechi de ani de zile.

Georgetown este un orăşel liniştit, cu 15.000 de locuitori, din statul Carolina de Sud. Este aşezat pe coasta Atlanticului. Când eram copil, mă fascinau magazinele de pe Strada Principală şi ambarcaţiunile de pescuit care îşi descărcau peştele direct în depozitele magazinelor. Nu cred că există o viaţă mai frumoasă ca cea din Georgetown.

Tatăl meu lucra la International Paper Company, una dintre cele mai mari fabrici de acest gen din lume. Era văduv, cu şapte copii şi de vârstă mijlocie când s-a căsătorit cu mama mea, cu douăzeci şi unu de ani mai tânără decât el. După căsătorie, s-au mai născut patru copii. Eu eram penultimul.

Viaţa în Georgetown era grea când aveai atât de multe guri de hrănit şi tatăl meu îşi dorea să se întoarcă la o fermă pentru că a copilărit la ţară. Pe când eram în clasa a treia, tata s-a hotărât să-şi părăsească serviciul şi ne-am mulat la ţară. Ne-am instalat la o fermă din Pleasant Hills, la vreo şaizeci de kilometri de Georgetown. Puţini oameni locuiau prin împrejurimi şi cât puteai vedea cu ochiul erau numai terenuri arabile. Ritmul de viaţă era lent şi oamenii puţini.

Viaţa la fermă n-a fost uşoară şi era dificil să-ţi câştigi existenţa pe un pământ luat în arendă. Uneori nu ştiam dacă va mai urma o altă masă în ziua respectivă. Mama a început să lucreze şi ea la o secţie a companiei International Paper. Un vecin o ducea la serviciu cu maşina. Privind în urmă, nu ştiu cum a reuşit mama să se descurce cu împlinirea nevoilor celor unsprezece copii, cu munca de la fermă şi un serviciu aflat la 60 kilometri depărtare. Era neobosită şi întotdeauna am crezut că este cea mai extraordinară femeie din lume. O femeie blândă, liniştită, care scotea în relief numai părţile bune ale oamenilor, era iubită şi respectată de toţi. Stăpânită şi generoasă, nu întorcea niciodată spatele unui străin şi nimeni nu pleca de la noi fără o masă caldă. Exista ceva deosebit în ea, dar nu mi-am putut da seama ce anume.

În rarele ocazii când reuşea să se strecoare din casă, fără ştirea tatălui meu, mergea la biserică. Tatăl meu a însoţit-o o dată sau de două ori iar eu am mers cu ea de câteva ori ca să-mi văd prietenii, să întâlnesc fete sau pentru împlinirea nevoilor mele sociale. Nu doream decât să plec de la fermă şi să mă distrez.

Cu toate că tatăl meu nu frecventa biserica, era un om bun, care le cerea şi celorlalţi să fie buni. Era un om corect, care impunea corectitudinea şi celor din familia lui sau celor cu care lucra. Îi plăcea să spună poveşti picante şi prietenii mei veneau des la noi să-l asculte povestind întâmplări legale de copilăria lui sau basme inventate de el. Mai ştia şi o sumedenie de glume de prost gust. În ciuda limbajului său grosolan, personalitatea sa îi încânta pe toţi cei care-l cunoşteau.

Datorită bunului său simţ şi uşurinţei cu care vorbea, mulţi credeau despre el că este un om cult. Nimeni nu bănuia că nici numele nu ştia să şi-l scrie şi că n-a fost la şcoală nici o zi. Datorită corectitudinii sale, tata n-a încercat niciodată să-şi ascundă lipsa de pregătire. Eu însă, de câte ori venea vorba despre educaţie, schimbam subiectul; analfabetismul său mă umilea.

Dar şi eu uram şcoala şi nu m-aş fi dus nici o zi la şcoală dacă tatăl meu n-ar fi insistat.

— Străduieşte-te să obţii note bune, mă avertiza el, altfel ajungi ca mine.

Dorea cu înverşunare să învăţ cât mai bine dar, paradoxal, nu ştia cum să mă încurajeze. De multe ori nu mă lăsa să merg la şcoală datorită lucrărilor de la fermă. Dacă doream să joc baseball, trebuia să nu mă duc la şcoală dimineaţa pentru a-mi termina lucrul la fermă. Munca era întotdeauna pe primul plan.

În fiecare după-amiază, în fiecare sâmbătă şi în fiecare vacanţă, lucram până se întuneca. Uneori munca continua şi pe întuneric. Mă ocupam de cultura de tutun, de bumbac, hrăneam vacile. Aram cu plugul tras de catâri până ne-am putut cumpăra un tractor. În afară de munca de la fermă, nu mai aveam timp pentru alte activităţi.

Distracţiile erau puţine: câte o partidă de înot sau vizita anuală în oraşul Hemingway, în zi de bâlci. Nu ne puteam permite un televizor şi munca de la fermă ne răpea aproape tot timpul, aşa că nu prea aveam prieteni. Cel mai apropiat vecin locuia la un kilometru depărtare şi prietenul meu cel mai bun era Carl, fratele meu mai mare decât mine cu un an şi zece luni.

Un singur lucru îi plăcea tatălui meu în afara muncii de la fermă: vânătoarea. Eu uram nopţile petrecute la vânătoare, iar tatăl meu nu înţelegea cât de mult mă durea omorârea animalelor. Pur şi simplu nu eram în stare să ucid un animal. Când stăteam la pândă la cerbi, speram să nu apară nici unul. Nu puteam apăsa pe trăgaci. După ce am crescut, am refuzat să-l mai însoţesc pe tata la vânătoare.

Deseori, la vânătoare, tata bea vârtos şi de multe ori l-am văzut căzând jos de beat ce era. O dată s-a întors bolnav de la vânătoare. A jurat că nu mai pune băutură în gură. Din câte ştiu eu, şi-a respectat promisiunea.

Deşi hotărârea şi corectitudinea tatălui meu i-au câştigat respectul oamenilor, acestea l-au determinat să fie dur în propria familie. Era încăpăţânat şi nu ceda niciodată. L-am iubit profund, dar n-am ştiut cum să-mi exprim dragostea ce i-o purtam şi nici el nu s-a priceput mai bine decât mine să-şi exprime sentimentele. Incapacitatea noastră de a comunica era accentuată şi de diferenţa mare de vârstă, patruzeci şi opt de ani. Nu înţelegea de ce nu-mi place şcoala şi vânătoarea. Fiindcă nu ne-am înţeles prea bine unul pe celălalt, relaţia noastră a fost superficială.

Datorită caracterului său neînduplecat, tata pretindea întotdeauna ascultare deplină. Când nu ascultam, măsurile sale disciplinare erau prompte şi dure. Mă bătea cu o nuia sau cu cureaua şi îmi spunea înfuriat:

— Nu eşti bun de nimic. N-o să iasă nimic din tine.

Cuvintele sale îmi provocau mai multă durere decât loviturile. Încercam să mă conving că sunt doar cuvinte spuse la mânie, dar nu le puteam uita şi-mi răsunau mereu în urechi.

Tata nu era singurul care mă dojenea atât de aspru. Profesorii şi antrenorii îmi repetau acelaşi lucru:

— Morris, nu eşti bun de nimic. Nu vei reuşi în viaţă.

Nu doream să-i cred. Arogant şi agresiv, eram hotărât să le dovedesc tuturor că greşesc. Harold Morris va reuşi în viaţă. Singura cale posibilă pentru a-mi împlini scopul mi se părea sportul. Idolul meu sportiv era Mickey Mantle de la New York Yankees.

Şi fratele meu, Carl, era pasionat de baseball. Puternic şi atletic, era un aruncător stângaci redutabil. Ore întregi îmi arunca mingea şi acest antrenament m-a ajutat.

Cu toate că şcoala din Pleasant Hills era una dintre cele mai mici din tot statul, avea o echipă de baseball şi una de baschet. Majoritatea componenţilor echipei erau copii crescuţi la fermă şi muncile agricole aveau întotdeauna prioritate faţă de sport. Într-o zi, pe când eram în clasa a şaptea, antrenorul echipei de baseball m-a chemat afară din clasă. Prinzătorul echipei era plecat la recoltarea tutunului şi antrenorul m-a întrebat dacă nu vreau să-i ţin locul.

Echipamentul era mai greu decât mine, dar am prins o zi bună şi am făcut un meci mare. Ziarul local m-a lăudat şi m-a ales vedeta meciului. Din ziua aceea, în acel sezon şi în anul următor, am fost prinzătorul lui Carl, ori de câte ori îi venea rândul să arunce. Am devenit un prinzător experimentat.

În tot acel timp mi-am dorit să joc la o echipă mai bună. Zăream adesea, în timp ce aram, autobuzul echipei Big Red Winyah Gators ducând sportivii la întreceri. Liceul Winyah din Georgetown avea o mare tradiţie sportivă. Echipamentul era foarte frumos, în roşu şi alb, iar ziarul local scria des despre echipă. În 1954, echipa liceului Winyah a fost prima pe ţară.

Într-o zi de toamnă, am oprit tractorul şi am privit autobuzul care se depărta în zare. Soarele apunea printre copaci şi numai vântul şi pământul au fost martorii visului meu: „Aş da orice să pot juca la Big Red Winyah Gators, să mă îmbrac în echipamentul lor roşu-alb!"

Visul meu a început să prindă contur în ziua în care tata, nu ştiu din ce motive, s-a hotărât să ne întoarcem la Georgetown. Vânzarea utilajelor fermei a mai durat, dar tata mi-a permis să locuiesc la Georgetown, la unul din fraţii mei şi astfel am putut merge la liceul Winyah. Am fost încântat. Să mă mut de la fermă într-un oraş cu 15.000 de locuitori însemna pentru mine New York-ul.

Chiar dacă îmi doream cu ardoare să învăţ la liceul Winyah, eram speriat de moarte. Era o şcoală mare şi eu eram un băiat timid de la ţară. Nu ştiam cum să „joc" şi simţeam o mare nevoie să fiu iubit şi acceptat. Ştiam că sunt nepregătit la aproape toate materiile, dar eram sigur că pot să-mi fac un nume în sport. Talentul meu sportiv înnăscut, cei aproape 1,90 metri şi cele 90 de kilograme îmi dădeau încredere şi avantaje pe teren. Prima oară în viaţă m-am simţit capabil de ceva important.

Meciurile de fotbal ale echipei Winyah erau evenimente majore în viaţa oraşului şi la primul dintre ele, la care am asistat, am rămas uimit. Am urmărit vrăjit cum mijlocaşul cu numărul 50 marca punct după punct. Galeria era în culmea extazului: strigăte, fluierături, aplauze, încurajări, ovaţii.

— Anul viitor voi juca şi eu, i-am spus unui prieten.

El a râs şi mi-a replicat:

— Nu ştii nimic despre fotbal.

— Ba da, ştiu, am minţit eu. Sunt bun la fotbal şi anul viitor voi fi şi eu în echipă.

Nu cunoşteam regulile, dar eram sigur pe un lucru: voi juca în echipa liceului şi voi purta numărul 50.

Când m-am prezentat prima dată la un antrenament, nu ştiam aproape nimic despre joc. Antrenorul m-a întrebat dacă am jucat fotbal înainte şi am recunoscut că nu.

— Oh, dar chiar că eşti de la ţară! a spus antrenorul.

Toţi au râs şi porecla „Ţăranul" m-a însoţit în tot timpul liceului şi câţiva ani după terminarea lui. Uram această poreclă.

La primul meci, antrenorul m-a pus fundaş, dar, după ce un jucător şi-a rupt mâna, am devenit mijlocaş. Tot restul meciului şi apoi întregul sezon, am jucat şi în apărare şi în atac, rareori ratând vreo situaţie bună.

Dar nu m-am mulţumit cu fotbalul şi am încercat şi la baschet. Când am vorbit cu antrenorul să mă primească în echipă, a râs, dar apoi mi-a spus:

— Bine. Antrenamentele încep abia peste o lună, dar câţiva băieţi vin seara la sală ca să-şi menţină forma. Poţi veni şi tu dacă vrei şi vom vedea.

Eram speriat: „Dar dacă totuşi nu reuşesc?" Deşi nu cunoşteam regulile jocului, ştiam să arunc la coş şi, pe ansamblu, am lăsat o impresie bună. Antrenorul m-a primit în echipă şi am jucat chiar din primul meci.

Fiind cel mai înalt din echipă, eram mulţumit că domin prin statura mea. Primul meci a fost împotriva echipei din Pleasant Hills şi am marcat treisprezece puncte. N-a fost doar o victorie a echipei, ci şi confirmarea mea ca sportiv, ceea ce a dus la acceptarea mea de către colegii de liceu. Această reuşită mi-a întărit încrederea în mine.

Iubeam sportul, iar baseball-ul era pe primul loc. Dar în primul an, datorită notelor proaste, mi-am pierdut postul în echipă şi în anul următor am fost suspendat trei meciuri datorită întârzierilor la ore. La unul din aceste meciuri, am fost căutat de un trimis al echipei profesioniste Cleveland Indians, dar când antrenorul meu i-a spus că sunt suspendat, acesta a renunţat să se mai intereseze de mine. Antrenorul mi-a spus mai târziu că am ratat o mare şansă. Mi-am dat seama că era greşeala mea fiindcă nu respectasem regulile. Am fost dărâmat. Aceasta mi s-a întâmplat de multe ori în viaţă. Întotdeauna scăpăm câte o şansă de reuşită.

Cu toate acestea, scopurile pe care mi le-am propus când am intrat la liceul Winyah s-au realizat. Am ajuns căpitanul echipelor de baseball, baschet şi fotbal. Am fost copleşit de un sentiment de împlinire când am fost numit cel mai bun sportiv al şcolii şi mă încânta atenţia pe care mi-o acordau fetele.

Una dintre ele, deosebit de frumoasă, Katie, m-a atras cel mai mult. Concursurile de frumuseţe pe care le-a câştigat confirmau calităţile ei fizice. Era singurul copil al unei familii bune şi înstărite. Katie era foarte sigură pe ea şi ştia cu precizie ce va face în viaţă. Elevă de nota zece, cu scopuri clar fixate, stabilă emoţional, era exact opusul meu şi am fost în al nouălea cer când a consimţit să fini prieteni apropiaţi. Cu toate că ne iubeam, am hotărât să ne despărţim când terminăm liceul şi ea va începe colegiul.

Îmi lipsea Katie, dar am încercat să-i suplinesc lipsa petrecând cu alte fete şi apropiindu-mă de un grup de băieţi mai vârstnici ca mine şi depravaţi. Aveam un prieten, un om de caracter, care mă influenţa pozitiv, dar mi-am ales prieteni cu care am început să beau. Am cedat repede sub presiunea socială a grupului de băieţi mai mari decât mine şi m-am supus standardelor lor pentru a fi acceptat.

Cu toate performanţele mele sportive şi acceptarea prietenilor, simţeam că-mi lipseşte ceva. Nu mă consideram un om împlinit. Poate că motivul acestei nemulţumiri era că persoana care avea cea mai mare importanţă pentru mine, tatăl meu, nu aproba cariera de sportiv la care visam.

— Îţi pierzi timpul, îmi spunea el. Cred că este mai bine să renunţi la sport şi să te apuci de ceva serios. Dacă nu o faci, o vei sfârşi ca un om de nimic.

Nefiind niciodată pasionat de sport, el nu-mi putea aprecia calităţile şi refuza cu încăpăţânare să vină să mă vadă la meci.

În ultimul an de liceu s-a organizat un meci special în care taţii jucătorilor erau introduşi în teren în repriza a doua şi jucau alături de fiii lor. L-am rugat insistent pe tatăl meu să vină la meci:

— Tată, este un meci deosebit. Toţi părinţii vor fi acolo. Eu sunt căpitanul echipei şi prezenţa ta va însemna enorm pentru mine.

Tata nu m-a văzut niciodată jucând, dar, în cele din urmă, a fost de acord să vină la meci. În timp ce mă echipam, nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie: „Astăzi tatăl meu va sta alături de părinţii celorlalţi jucători, gândeam eu. Va vedea cât de bine joc şi va fi mândru de mine". În timpul încălzirii, fugeam prin faţa lui. Am prins foarte elegant o pasă, sperând că mă va observa. Am câştigat meciul şi eram nerăbdător să-i aud părerea, dar după meci nu l-am mai văzut. Când am ajuns acasă, tata mi-a spus că a plecat înainte de încheierea partidei. Cuvintele lui mi-au căzut foarte greu.

— Este cea mai mare prostie pe care am văzut-o vreodată, a comentat el. Să alergi pe teren îmbrăcat cu hainele alea caraghioase. Parcă eraţi de pe Marte. N-am recunoscut nici un jucător.

Nici măcar nu m-a recunoscut! Nu era mândru de mine. Mă simţeam ridicol, iar el a ieşit din cameră. Cu toate că-mi dădeam seama că nu înţelege jocul, nu puteam pricepe de ce n-a stat să mă încurajeze, să fie mândru de fiul său, să mă iubească.

Un fapt ce s-a petrecut mai târziu mi-a mărit izolarea. Am fost selecţionat să joc în echipa vedetelor de la Universitatea South Carolina. Toate biletele s-au vândut şi stadionul era arhiplin. Am jucat din primul minut şi am rămas în teren aproape tot timpul partidei.

După meci, părinţii îşi îmbrăţişau fiii şi le spuneau cât sunt de mândri de ei. Eu stăteam deoparte, neobservat de nimeni, pentru că nici un membru al familiei sau prieten nu era acolo. Aş fi dat oricât dacă cineva m-ar fi aplaudat şi pe mine.

Câţiva antrenori de fotbal de la diverse colegii m-au abordat şi mi-au oferit burse. Dar oricât de mult aş fi vrut să progresez în lumea sportului, rezultatele mele şcolare mi-au barat drumul. Am refuzat toate ofertele şi am plătit, din nou, un tribut greu încăpăţânării de a nu învăţa.

Ştiam că nu pot trăi toată viaţa din sport şi îmi doream din toată inima să realizez ceva. Problema era că nu ştiam cum. N-am fost educat să-mi fixez obiective, să mă străduiesc să le ating şi apoi să-mi fixez altele mai înalte. Nu mi-am făcut nici un plan pentru viaţa de după terminarea liceului, ci m-am complăcut în viaţa libertină în care m-am angrenat alături de prietenii mei mai în vârstă. Pe atunci credeam că băutura, fetele şi petrecerile cu cei mai în vârstă decât mine este un mod convenabil de viaţă şi o metodă de a câştiga aprobarea celor din jur. Viaţa mea ulterioară s-a desfăşurat după acest model.

După absolvirea liceului, în 1958, m-am angajat la Banca Naţională a statului Carolina, iar după un an mi-am schimbat serviciul plecând la International Paper Company. Katie, prietena mea din liceu, era în primul an la Universitatea South Carolina, unde studia tehnologia medicală. În vacanţa de Crăciun, m-am dus s-o văd. Mi-a spus că încă mă iubeşte şi că n-a iubit pe nimeni în afară de mine.

— Dovedeşte-mi că mă iubeşti, i-am replicat eu. Căsătoreşte-te cu mine.

Deşi Katie era creştină şi ştia că eu nu cred în Dumnezeu, a acceptat propunerea mea pripită, cu două condiţii: s-o duc la biserică şi să nu mai beau. Am fost de acord. Ne-am înţeles ca familiile noastre să nu afle până când va termina ea facultatea şi, peste o lună, ne-am căsătorit pe ascuns.

Katie s-a întors la facultate şi, în următoarele 19 săptămâni, mergeam în fiecare sâmbătă 150 de kilometri ca să-mi petrec week-end-ul cu soţia mea. Obiceiul nostru l-am întrerupt pentru şase luni, când mi-am făcut stagiul la Garda Naţională.

Sportul mi-a netezit cărările şi aici. Trimis la Servicii Speciale, am făcut parte din echipele de baschet şi fotbal, contribuind la câştigarea campionatului oraşului. Ca răsplată, jucătorii primeau învoiri în week-end-uri, dar, în loc să mă duc să mă întâlnesc cu Katie, petreceam timpul liber în compania băuturii.

În primăvara anului 1961, Katie a absolvit facultatea. Ne-am făcut publică căsătoria şi ne-am stabilit la Greensboro, în Carolina de Nord. Katie lucra la un spital şi şi-a continuat specializarea în domeniul tehnologiei medicale. La încurajările ei, am încercat să urmez şi eu un colegiu. Am fost acceptat doar de probă la Guilford College, datorită slabelor mele rezultate din liceu. Mi-am ales economia. Între ore, lucram acasă, dar uram această muncă.

M-am înscris într-o echipă de baschet, ca să am parte şi de o distracţie. Dar Katie detesta sportul şi a refuzat să vină la meciuri. Când mi s-a oferit o bursă la colegiu, datorită meritelor mele sportive, ea m-a îndemnat s-o resping.

Căsătoria noastră n-a mers prea rău când locuiam separat. Acum, când eram tot timpul împreună, prezenţa ei a început să mă obosească şi iarba de dincolo de gard mi se părea mai verde. În loc să vorbesc deschis cu Katie despre dorinţele mele, am început să întârzii în compania foştilor colegi de şcoală. Mi-am reluat obiceiul de a bea şi am încetat să merg la biserică.

Katie i-a cerut pastorului să se întâlnească cu mine şi el m-a întrebat dacă beau. A deschis frigiderul să caute sticle de bere. Am fost ofensat şi am învinovăţit-o pe Katie. Dându-şi seama de gravitatea situaţiei căsătoriei noastre, Katie a încercat tot ce a putut ca s-o salveze. Şi-a călcat propriile principii. A fost de acord să bea şi să vină la petreceri cu mine.

La sfârşitul specializării, Katie a primit un serviciu la spital. Eu încă nu aveam un scop în viaţă şi am renunţat la colegiu. M-am angajat la o fabrică de haine. Când Katie a aflat, ne-am despărţit. Totuşi, Katie ţinea mult la mine şi a dorit să ne împăcăm. A făcut tot ce a putut pentru salvarea căsniciei noastre, dar eu n-am ajutat-o cu nimic.

Într-o zi, când Katie s-a întors de la servici, am anunţat-o:

— Mi-am încărcat lucrurile mele în maşină. Te părăsesc. Nu te mai iubesc.

Câteva momente a rămas înmărmurită. Când m-am întors spre uşă, a apucat câteva trofee sportive pe care le câştigasem şi le-a trântit de podea. M-am înfuriat.

— Acum te şi urăsc, i-am strigat, dând buzna pe uşă.

Katie a făcut demersurile juridice în legătură cu despărţirea noastră, când şi-a dat seama că nu mă mai întorc, apoi s-a mutat în California. Nu am văzut-o un an. În acel an tata a murit de cancer şi astfel s-a stins ultima speranţă că-i voi câştiga stima. Mi se părea că toţi m-au abandonat. Într-o seară eram beat şi i-am telefonat soţiei să mă reprimească.

— Harold, a fost răspunsul ei, dacă aş şti că eşti serios şi ai putea să te schimbi, aş fi de acord, dar tu nu te vei schimba niciodată.

N-am mai vorbit cu ea până în iulie, 1967, când m-a anunţat că s-a încheiat divorţul. I-am împrumutat maşina mea cât a stat în oraş.

După ce s-a pronunţat divorţul, a venit la mine acasă şi m-a rugat s-o duc la aeroport. M-a găsit cu o fetişcană de nouăsprezece ani, doar în bikini. Când le-am comparat, mi-am dat seama că fosta mea soţie era cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o în toată viaţa mea. Ea mi-a zâmbit şi mi-a spus:

— Acum eşti liber. Eşti mulţumit?

— Da, sunt, am minţit.

În drum spre aeroport, Katie mi-a mărturisit că încă mă iubeşte şi mă va iubi întotdeauna. Regreta eşecul căsniciei noastre. Mi-a repetat părerea ei despre mine:

— Dacă aş crede că te-ai putea schimba şi ai deveni omul care am crezut că eşti, m-aş recăsători cu tine. Dar situaţia ta este gravă. Nu te vei schimba niciodată. Harold, îmi pare rău.

Am urmărit-o urcând în avion. Amândoi plângeam. S-a întors spre mine, mi-a făcut cu mâna, apoi a dispărut în avion şi din viaţa mea pentru totdeauna.

N-am spus familiei despre divorţ şi din acel moment viaţa mea a alunecat repede pe panta dezastrului.

[CUPRINS] [ÎNAPOI] [ÎNAINTE]