Capitolul 3
ŞOCUL

În noaptea care a urmat condamnării mele, m-am simţit mai singur ca niciodată. Până la pronunţarea sentinţei am mai sperat, dar acum, întins în celula mea, am început să înţeleg caracterul ei definitiv. Cuvintele juriului îmi răsunau în minte: Vinovat! Vinovat! Vinovat!

„Sunt vinovat, raţionam eu, dar nu de faptele pentru care m-au condamnat ei. Eram vinovat că m-am împrietenit cu nişte ticăloşi, vinovat de modul de viaţă pe care l-am îmbrăţişat, vinovat de hotărârile pripite, dar nu vinovat de jaf şi crimă".

Îmi retrăiam procesul, amintindu-mi exact toate cuvintele martorilor, fiecare expresie a feţelor lor, fiecare emoţie exprimată. Fusesem atât de convins că voi câştiga. Familia şi prietenii mei din Carolina de Nord nu ar fi ştiut nimic.

Dar lucrurile n-au stat aşa. Am jucat pe viaţă şi pe moarte şi am pierdut. Înainte obişnuiam să urmăresc reacţiile celor care au primit pedepse de privare de libertate pe viaţă sau capitale. Unii au încercat să-l lovească pe procuror. Alţii au izbucnit în plâns. Alţii au căzut în genunchi. Alţii au leşinat. Unii şi-au bătut joc de judecător. Alţii au încercat să se sinucidă.

Deşi am încercat să schimb cursul procesului, când am cerut ca juraţii să confirme personal verdictul, totuşi nu mi-am ridicat vocea. Cu excepţia cuvintelor urâte adresate procurorului la sfârşitul procesului, mi-am păstrat calmul. Am primit destul de liniştit sentinţa, deşi nu eram pregătit pentru ea. Chiar şi cererea de apel am făcut-o calm.

Dar, pe măsură ce trecea timpul şi am ieşit din starea iniţială de şoc, am început să înţeleg treptat ce înseamnă două condamnări pe viaţă. Aveam numai douăzeci şi nouă de ani şi viaţa îmi era, practic, încheiată. A-ţi petrece tot restul vieţii în închisoare înseamnă o moarte vie. „Cum de mi-am risipit atât de stupid viaţa? m-am gândit. Puteam deveni tot ce-mi doream să fiu”.

Cam pe la ora trei dimineaţa, mi-am dat seama de gravitatea condamnării. Nu mi-am putut stăvili lacrimile. Nu auzeam altceva decât suspinurile mele. Amintindu-mi de mama, întunericul mi-a cuprins sufletul.

„Nici măcar nu ştie unde mă aflu. Nu voi supravieţui vieţii dure şi violente din închisoare. Voi muri! Dar nu vreau să mor!" Mai mult ca oricând înainte, doream să trăiesc.

Restul nopţii am plâns tot timpul. „De ce mi s-au întâmplat toate acestea? mă întrebam mereu. De ce sunt aici?" Încercam să-mi amintesc numele celui ucis în jaful de la magazin. Îmi aduc aminte că am căutat prin ziare să aflu cine era. Într-un târziu, epuizat, am căzut într-un somn foarte agitat.

A doua zi dimineaţa, un gardian mi-a dat să citesc Constituţia Atlantei. Vestea condamnării mele era pe prima pagină şi când paznicul mi-a întins ziarul, m-am răstit la el:

— De ce n-ai fost la proces ca să vezi cu ochii tăi cum a fost?

Citind articolele, am rămas înmărmurit de denaturarea adevărului. Eram zugrăvit ca un criminal odios, un ticălos în persoana căruia nu mă puteam recunoaşte.

„Nu sunt eu! Despre altcineva este vorba! Dacă m-ar cunoaşte lumea, ar şti cine sunt eu în realitate... Îşi vor da seama că au greşit".

Nu mi-am revăzut avocatul decât după proces. Mi-a trimis o scrisoare prin care m-a informat că a evitat toate celelalte canale şi a făcut recurs direct la Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite. A făcut tot ce a putut, mi-a spus el, şi mi-a urat noroc.

Zilele se scurgeau încet, în timp ce aşteptam recursul într-o celulă umedă, de trei metri pe doi în închisoarea Fulton County. O dată cu condamnarea, mi-am pierdut şi cetăţenia americană. Deposedat de toate drepturile, am intrat cu totul sub tutela statului.

Ieşeam din celulă o dată pe săptămână să fac un duş. Mâncarea îmi era servită pe o tavă pe care paznicul o împingea pe sub uşă. Celula avea un singur geam, dar era prea sus ca să pot privi prin el. Timp de doi ani şi jumătate, nu am văzut cerul, soarele, luna şi stelele. Era prima mea detenţie solitară şi în fiecare zi îmi pierdeam tot mai mult sentimentul că sunt o fiinţă umană.

Cu cât eram mai singur în celulă, cu atât mintea îmi era mai tulburată. Deveneam suspicios. Pe toţi îi consideram duşmani şi am ajuns s-o urăsc şi pe mama. „Ştie unde mă aflu! gândeam eu. M-a părăsit. Ca toţi ceilalţi, şi ea este împotriva mea".

Ura şi furia mea s-au transformat în dorinţa de răzbunare. Doream să le fac rău la toţi: să-l omor pe procuror şi pe toţi cei care au depus mărturie împotriva mea. Într-o zi, un deţinut nou mi-a spus câteva noutăţi care mi-au întărit dorinţa de a mă răzbuna pe Jack şi pe Danny. Noul deţinut îi cunoştea pe amândoi şi mi-a povestit ce s-a întâmplat. Cei doi au fost condamnaţi la douăzeci de ani pentru jaf dar, datorită colaborării lor cu poliţia, pedeapsa le-a fost suspendată şi a doua zi au fost eliberaţi.

— Acum se laudă că au reuşit să te înfunde pe tine, mi-a spus deţinutul. Este o ruşine că au reuşit să scape.

I-am oferit toţi banii pe care-i mai aveam în cont, dacă-i va omorî, dar n-am mai auzit de el de atunci. Totuşi, un timp, am trăit cu sentimentul satisfacţiei că ceva rău li se putea întâmpla.

Zi după zi, străbăteam celula de la un capăt la celălalt şi înapoi, aşteptând veşti despre recursul meu. Ura pentru Jack, Danny şi procuror îmi dădea energii noi şi am ajuns să mă întreb: „Oare mai sunt om?" A fost o întrebare care m-a chinuit mult în decursul următoarelor luni. Comportamentul mă discredita ca fiinţă umană. Strigam la gardieni, le făceam semne obscene cu mâna şi chiar am îndrăznit să arunc cu apă murdară spre ei.

Această comportare mi-a asigurat un loc în „celula dezbrăcaţilor" numită şi „pardesiu". Se susţine că aceste carcere, cu ziduri de metal şi podea de ciment, sunt astfel concepute încât să împiedice deţinutul să-şi facă singur rău. Cu toate că modul în care sunt construite confirmă această idee, scopul lor real este umilirea deţinutului. Este un mod foarte eficace de zdrobire a spiritului unui om.

De obicei celui pedepsit să stea aici nu i se permite să-şi păstreze vreo haină, dar eu am rămas cu o cămaşă şi o pereche de pantaloni. Deoarece nu eram considerat un posibil sinucigaş, am avut dreptul şi la un pat. În celulă nu exista apă curentă şi, de câte ori îmi era sete, trebuia să-i cer apă gardianului. Am ajuns să cerşesc cele mai elementare lucruri pentru a supravieţui.

În timp ce mă aflam în „pardesiu", un deţinut din celula vecină şi-a înfundat toaleta, astfel că amândouă celulele noastre au fost inundate cu materii fecale. Mizeria a ajuns să formeze un strat de 30 de centimetri, iar gardienii râdeau de noi cu gura până la urechi în timp ce ne stropeau cu furtunul. Nu voi uita niciodată batjocurile lor şi îmi amintesc că l-am ameninţat cu moartea pe unul dintre ei, dar fără nici un rezultat. Râsetele lor au continuat.

Am experimentat şi alte efecte devastatoare pe care le are carcera asupra deţinuţilor. Într-una din celulele învecinate, un alt condamnat avea halucinaţii. Convins că cineva îl urmărea ca să-l omoare, omul îşi dădea cu capul de gratii. Un deţinut a înghiţit un piron pe care l-a găsit, iar altul arcuri de pat. Alţii au înghiţit chiar şi cuţite.

Când am fost eliberat de la carceră şi m-am întors în celula mea, eram deprimat. Stăteam întins pe prici, cuprins de singurătate şi disperare. M-am gândit să cer ajutor, dar eram prea mândru. Oricum, nu aveam la cine apela. Credeam că nimănui nu-i pasa de mine. Până atunci am crezut că nu depind de nimeni şi nu cerusem ajutor niciodată. Nici lui Dumnezeu nu I-am cerut ajutor. Aveam alte concepţii. Am decis că nu există Dumnezeu. Dacă ar fi existat, nu ar fi permis toate acestea.

Luni de zile am ezitat între dorinţa de a muri şi dorinţa de a trăi. În cele din urmă, cândva, în timpul acelor zile nesfârşite, m-am hotărât ce vreau să fac: să trăiesc. După doi ani de închisoare, Curtea Supremă a statului Georgia a judecat recursul meu.

— Hei, băiete! Ia citeşte asta! mi-a spus un gardian, bătându-mă pe umăr cu un ziar. Am aruncat o privire titlului articolului: „Curtea Supremă a statului Georgia îi refuză lui Harold Donald Morris un nou proces”.

Ochii mi s-au înceţoşat. Cuvintele îşi făceau loc cu greu în mintea mea. Dar gardianul nu mi-a lăsat prea mult timp să diger ştirea.

— De-acum eşti al nostru pentru totdeauna! a spus el vesel. De astăzi treci la săpat şanţuri. Apoi, cu o voce răutăcioasă, a început să-mi povestească ce voi păţi la închisoarea Georgia State Penitentiary. Cuvintele sale m-au înfiorat:

— Morris, vei fi violat, pentru că nu eşti tare. Strânge-ţi lucrurile!

Lucrurile mele se rezumau la hainele pe care le aveam pe mine. În ziua când am fost arestat, tot ce-mi aparţinea a dispărut şi nici până în ziua de azi nu ştiu ce s-a ales din bunurile mele. Dar cu două condamnări pe viaţă, laşi totul în urmă fără să te mai gândeşti.

A urmat o călătorie de vreo şaizeci de kilometri până la centrul de diagnosticare şi clasificare din Jackson, Georgia. Aici, înainte de a intra în penitenciar, condamnaţii erau consultaţi fizic şi psihic.

Un asistent social, cu păr lung şi diplomă în sociologie, a început să mă înveţe cum să supravieţuiesc în închisoare. Bineînţeles, el nu a stat nici o zi după gratii.

— Ai fost vreodată închis? l-am întrebat eu.

— Nu, mi-a răspuns el.

— Atunci nu avem ce să vorbim. În timp ce mă pregăteam să ies din încăpere, m-a întrebat despre familia mea.

— Nu am familie, sunt orfan, am minţit.

— Eşti la prima infracţiune, a observat el. Ţi-am studiat dosarul. Eşti deosebit de ceilalţi deţinuţi. Majoritatea condamnaţilor urmează un anume tipar, dar tu eşti diferit. Eşti inteligent. Voi încerca să te ajut. Pot să-ţi recomand locul de ispăşire a pedepsei, dacă îmi spui unde vrei să mergi. Care este prima ta opţiune?

— Georgia State Penitentiary, am replicat eu.

— Este cea mai dură închisoare din ţară! mi-a spus el. Nimeni nu vrea să meargă acolo. Eşti nebun! Nu-şi dădea seama că mă jucam cu el.

Un om cu două condamnări pe viaţă nu impune statului unde să şi le ispăşească. Nu mai întâlnisem foşti puşcăriaşi, în afară de Jack şi Danny, care au scăpat în urma unui târg murdar. Asistentul social a presupus că aveam cunoştinţe la Georgia State Penitentiary, de aceea mi-a recomandat o altă închisoare. Nu mi-a păsat. N-am vrut decât să râd de el.

La testarea aptitudinilor, mi-am continuat jocul. Intenţionat, am răspuns greşit. De ce să mă străduiesc să obţin un punctaj bun? Oricum, voi putrezi în închisoare. Am susţinut cu înverşunare că nu am fost la şcoală decât două zile: în prima zi ca să văd cum este la şcoală şi în ultima zi ca să-i spun profesorului că nu voi mai veni.

După trei luni, când s-a încheiat perioada de testare, am fost urcat în microbuzul închisorii, împreună cu un deţinut negru. Nimeni nu s-a deranjat să-mi explice ce se întâmplă.

— Unde mergem? l-am întrebat pe unul dintre paznici.

— La Chatham County Prison.

În pofida „crimelor" mele şi a gravităţii sentinţei, am sperat să fiu trimis la o închisoare de securitate medie. Dar Chatham County Prison era una de maximă siguranţă. Aceasta era tot ce ştiam despre ea.

— Unde este închisoarea? am întrebat.

— La Savannah, Georgia.

Puţin mai târziu, paznicul i-a făcut un semn cu cotul colegului său şi, zâmbind, s-au întors spre noi.

— Ia spuneţi, ştiţi să înotaţi?

Ştiind că vrea să-şi bală joc de noi, m-am abţinut să-i dau vreun răspuns.

Deţinutul negru a răspuns:

— Da, domnule, eu ştiu să înot.

— Foarte bine. În cazul acesta, poate că vei scăpa de aligatori. Pe amândoi o să vă punem să săpaţi şanţuri. Veţi sta în apă până la gât. Dacă nu vă omoram noi, o vor face aligatorii.

Fiindcă am rămas tăcut şi de data aceasta, gardianul mi s-a adresat:

— Ce-i cu tine? Ţi-a mâncat pisica limba?

Am rămas tăcut în continuare.

— Hei, ia uită-te, băiatul ăsta face pe durul, a spus paznicul. Dar să-ţi mai spun ceva, ocnaşule. Eşti al nostru pentru totdeauna şi te aranjăm noi.

Nemaiputându-mă stăpâni, i-am spus:

— Ia să-ţi spun şi eu ceva, sticlete. Nu eşti în stare să mă aranjezi pe mine. Nu eşti suficient de bărbat să faci asta.

Închisoarea Chatham County era alcătuită din două dormitoare mari şi dărăpănate, în care locuiau cam 200 de deţinuţi şi alţi 50 dormeau în încăperi mai mici. Eu am fost repartizat într-unul din dormitoarele mari, cu două toalete, două chiuvete şi un duş la nouăzeci de oameni. Eram doar patru albi.

În timp ce făceam duş, cineva mi-a furat ochelarii. L-am întrebat pe deţinutul care răspundea de curăţenia dormitorului dacă ştia ceva de ei. Nu îi văzuse.

— Toată lumea să fie atentă la mine, am strigat, îmi lipsesc ochelarii. Cine i-a văzut să mi-i aducă. Am nevoie de ei.

M-am întins pe pat gândindu-mă ce voi face în continuare. În cele din urmă m-am ridicat şi am spus:

— Ascultaţi-mă! Dacă-l prind pe cel ce mi-a furat ochelarii, îl voi omorî. Nu caut cearta cu lumânarea, dar cine mi-a furat ochelarii merită să moară.

M-am întins din nou pe pat. Cam după o oră, deţinutul de serviciu cu curăţenia mi-a şoptit la ureche:

— Eu ştiu cine ţi-a furat ochelarii, dar să nu-i spui că ai aflat de la mine. Este Black Muslim. mi-a spus făcându-mi semn cu capul spre el.

M-am îndreptat spre el şi l-am întrebat:

— Sunt ochelarii mei la tine?

Nici un răspuns.

— Ştiu că tu i-ai luat şi îţi dau cinci minute să mi-i dai înapoi. Dacă nu, te ucid.

Negrul a sărit ca ars din pat, a alergat spre uşă şi a început să urle:

— Lăsaţi-mă să ies. Omul acesta a înnebunit!

Paznicii l-au lăsat să iasă, apoi s-au îndreptat spre mine ca să mă pedepsească. După ce le-am explicat ce s-a întâmplat, l-au întrebat şi pe negru. A recunoscut că i-a ascuns pe un cazan de încălzire. Gardienii mi-au înmânat râzând ceea ce a mai rămas din lentile şi din rama topită.

Cam după două ore, patru deţinuţi negri au venit la mine.

— Te crezi chiar aşa dur? m-a întrebat unul din ei.

— Nu sunt un dur. Am două condamnări pe viaţă şi sunt abia la început. Nu am treabă cu voi. Omul mi-a furat ochelarii. Eu nu fur, dar dacă cineva fură de la mine, va plăti. Nu caut cearta, dar nici nu mi-e frică de voi. Asta este şi basta.

Negrul s-a gândit puţin la cuvintele mele. Apoi mi-a răspuns:

— Ai dreptate, şi mi-a strâns mâna. Mi-a întors spatele şi ceilalţi l-au urmat. Era să fac atac de inimă.

Mi s-a comunicat că voi săpa şanţuri în afara închisorii şi am fost întrebat dacă am probleme cu sănătatea. Am crescut în greutate destul de mult în timpul celor doi ani de când eram închis şi le-am explicat că nu sunt în stare să sap şanţuri. Răspunsul nu merită să fie publicat. Concluzia era că voi fi pedepsit dacă nu sunt de acord să ies a doua zi la săpat.

A doua zi dimineaţă am refuzat să ies la muncă şi am cerut unui doctor să-mi examineze o umflătură pe care mi-am descoperit-o pe spate.

— Spre binele tău sper să ai ceva serios, s-a răstit la mine paznicul. Dacă doctorul nu-ţi găseşte nimic, stai la carceră paisprezece zile.

Carcera, izolarea totală, în întuneric, doar cu pâine şi apă, era cea mai aspră pedeapsă din închisoare.

Mi-am ridicat cămaşa şi i-am arătat doctorului umflătura dar el nu s-a atins de mine.

— N-ai nimic, a fost verdictul lui, în timp ce scria în raport că eram apt de muncă.

Infracţiunile comise în interiorul închisorii erau judecate într-o parodie de proces de o comisie alcătuită din gardieni şi un consilier. Majoritatea consilierilor erau foşti gardieni, fără nici o pregătire în domeniu. Ştiind că comisia mă va condamna la carceră dacă refuz să muncesc, am cerut să vorbesc cu directorul închisorii. Dar acesta lipsea până a doua zi. Dimineaţa următoare, am refuzat din nou să ies la săpat şanţuri. Comisia m-a condamnat la douăzeci şi opt de zile de carceră.

— Vreau să fac recurs la directorul închisorii, am insistat eu. Nimeni nu mai făcuse aşa ceva şi gardienii n-au ştiut ce atitudine să adopte. Mi s-a permis să mă întorc în dormitor până când directorul mă va putea primi. Când s-a întâmplat aceasta, i-am explicat:

— Domnule director, nu mă cunoaşteţi, dar eu am două condamnări pe viaţă. Probabil că voi muri în închisoare. Îmi dau seama că nu dumneavoastră m-aţi adus aici. Nu-mi sunteţi duşman şi nu am nimic cu dumneavoastră. Sunt un om cu pregătire, vreau să muncesc, dar nu să sap şanţuri. Nu vreau să apar în faţa oamenilor. Ar fi prea umilitor. Voi lucra în interiorul închisorii. Voi face orice: voi bate la maşină, voi spăla haine. Fac orice.

— În interior este de lucru doar pentru câţiva oameni, mi-a răspuns directorul. Va trebui să lucrezi în afara închisorii, la fel ca ceilalţi.

— Nu voi lucra. Mai bine mor! Vă rog să mă ascultaţi, nu m-am dat eu bătut. Dacă mă obligaţi să muncesc în exterior, sau omor un paznic, sau mă omoară el pe mine. Oricum, vă veţi pierde postul. Sigur că nu doriţi aceasta. Trimiteţi-mă la Georgia State Penitentiary. Cel puţin acolo nu voi ieşi afară.

— Eşti singurul om pe care l-am întâlnit până acum care să-şi dorească să meargă la Georgia State Penitentiary, mi-a răspuns directorul. Eşti nebun?

Până la urmă a acceptat să muncesc în interior, dar a insistat să mă duc la carceră până când aranjează lucrurile, probabil opt-zece zile.

Deşi viaţa la închisoare este mizerabilă, totuşi nu-mi doream să petrec zece zile singur şi în întuneric. Aveam oroare să sap şanţuri, dar cel puţin vedeam lumina zilei şi alţi oameni.

— Bine, am cedat eu. Până atunci sap şanţuri. Nu vă voi crea probleme.

Directorul a fost de acord şi, după şase zile, un gardian a venit după mine la ora cinci dimineaţa. Conducându-mă printre deţinuţii care dormeau încă, mi-a spus:

— Eşti fie cel mai curajos deţinut care a stat vreodată în această închisoare, fie nebun.

Cu mâinile şi picioarele în cătuşe, m-am urcat în vechiul microbuz al închisorii, păzit de doi gardieni care păreau de aproape şaptezeci de ani. S-au purtat bine cu mine în timpul drumului de aproape o sută de kilometri până la Georgia State Penitentiary. Era 6 decembrie 1971, iar dimineaţa cenuşie de iarnă reflecta tristeţea din sufletul meu. În timpul călătoriei, am avut timp să mă gândesc la evenimentele care au condus la închiderea mea.

[CUPRINS] [ÎNAPOI] [ÎNAINTE]