Capitolul 2
VIAŢĂ DUBLĂ

Trei zile am stat într-o celulă murdară încercând să adun cioburile în care s-a spart viaţa mea. N-am reuşit nimic, nici la şcoală, nici în muncă şi nici în familie. Chiar şi sportul n-a fost decât o iluzie. Alegerea greşită a prietenilor m-a aruncat într-un coşmar.

Încă mai purtam hainele pe care am reuşit să le apuc când am fost arestat. După aceste trei zile, un poliţist m-a condus într-un birou, unde doi agenţi FBI mi-au adus lucrurile personale de la motel. Un aparat de radio şi alte câteva lucruri lipseau, dar n-am făcut nici un comentariu, ci am semnat formularul pe care mi l-au dat agenţii.

— Nu eşti deloc cum ne-am aşteptat, a spus unul din ei. Pari un om liniştit, nu tipul violent capabil de ceea ce eşti acuzat.

— Ce se va întâmpla în continuare? am întrebat eu.

— Ai fost arestat pentru că ai părăsit statul ca să scapi de anchetare. Vei fi predat autorităţilor din Carolina de Nord, apoi celor din Georgia. Situaţia ta este gravă. Ea nu mai este de competenţa noastră şi nu ne vei mai vedea.

— Totuşi, avem o întrebare, a spus celălalt agent. Căutând prin lucrurile tale am găsit o perucă, ciorapi şi pantofi de damă. Nu înţeleg ce făceai cu haine de damă.

Nu ştiau de fata de la motel. Pierdusem totul, mai puţin simţul umorului.

— Cum? Nu ştiţi? am răspuns cu un aer serios. Câteodată joc şi rolul de femeie.

— Luaţi-l de aici, a spus enervat primul agent către gardian.

Am râs până am ajuns înapoi în celulă, dar, o dată ajuns înăuntru, am încetat. Nu ştiam ce mă aşteaptă.

Avocatul meu încă nu se întorsese în oraş, când au început interogatoriile. Anchetatorii s-au purtat bine cu mine la început, urmărind să se împrietenească cu mine pentru a strânge dovezi împotriva mea. Dar când am refuzat să vorbesc cu ei şi să semnez documentele de extrădare, şi-au schimbat tactica şi au trecut la înjurături şi ameninţări.

În cele din urmă, am reuşit să vorbesc cu avocatul şi m-am simţit foarte încurajat că m-a crezut. Am discutat cu el posibilitatea de a ne opune extrădării, dar el a fost de părere că ar fi doar pierdere de timp şi bani pentru că n-aş fi avut nici o şansă. M-a sfătuit să mă întorc în Carolina de Nord şi mi-a recomandat un avocat de acolo.

Încătuşat ca un animal, am fost transferat în Greensboro, unde Jack şi Danny m-au implicat în toate infracţiunile pe care le-au comis ei. Ştiindu-mă nevinovat, eram destul de optimist în privinţa eliberării mele. Noul meu avocat mi-a lăsat o impresie foarte bună.

— Dacă spui adevărul, nu vei avea nici un motiv de îngrijorare, m-a asigurat el. A plecat să mai facă nişte cercetări şi s-a întors după trei ore.

— Nu au dovezi împotriva ta, dar vor să ajungă la o înţelegere cu tine, mi-a spus el când a revenit.

În schimbul informaţiilor despre cei pe care i-am cunoscut la barul de noapte, toate acuzaţiile din Carolina de Nord (de care, de fapt, nu eram vinovat) vor fi retrase. Termenul care se foloseşte în aceste cazuri este nol pros. Le-am spus tot ce am ştiut şi toate acuzaţiile din statul Carolina de Nord au fost retrase.

Avocatul mi-a făcut o ultimă vizită oferindu-se să continue să se ocupe de cazul meu, lucrând prin biroul său din oraşul Charlotte. Va avea un alt avocat ca partener şi vor acţiona printr-un avocat din Atlanta.

— Contra a 7.000 de dolari nu vei primi nici o zi de închisoare, mi-a promis el.

Eram lefter, cu datorii mari, dar cam impertinent.

— Dacă fac rost de bani şi vă plătesc numai dacă câştigaţi procesul, vă convine? l-am întrebat. A fost de acord.

— Dar mai este ceva, am adăugat eu cu un rânjet. Nu mai am nici un ban.

— Dar ai familie, mi-a sugerat el.

Rânjetul mi-a dispărut de pe faţă.

— Nu vreau să-mi amestec familia. Mai bine risc.

Acuzaţiile din Atlanta nu mă speriau prea tare. În fond, nu eram vinovat. Voi fi sincer cu poliţia şi vor înţelege că nu sunt un criminal.

În cel mai rău caz mă vor elibera condiţionat. Nu ştiam că poliţia din Atlanta lucra de un an la acest caz, iar Jack şi Danny, în schimbul unor sentinţe mai uşoare, au depus mărturie împotriva mea. Capcana era întinsă iar eu am căzut în ea.

Am fost legat de un alt deţinut în timpul călătoriei spre Georgia şi păzit de doi poliţişti care au fost avertizaţi că sunt un criminal periculos. Ne-am oprit la închisoarea din Charlotte, statul Carolina de Nord, unde am făcut o baie, legat de o mână şi de un picior de celălalt deţinut. Era doar una din lungul şir de umilinţe ce vor urma.

După o noapte petrecută în închisoarea Fulton County din Atlanta, am apărut, cu cătuşe la mâini, în faţa unui procuror. Fiindcă nu eram reprezentat de un avocat, procedura era ilegală dar, din nefericire, atunci nu ştiam aceasta.

Procurorul a deschis dosarul meu şi mi-a spus:

— Vezi acest dosar? Ştiu totul despre tine. Am trimis trei oameni pe scaunul electric şi tu vei fi al patrulea. Vei muri.

Nu mă aşteptasem la aceste cuvinte. Ştiam că era un creştin devotat, chiar ordinat ca lucrător într-o biserică, şi îmi va propune o tranzacţie. Eu voi spune tot ce ştiu şi ei vor închide ochii. De aceea, am fost şocat.

— Am auzit că ai pledat nevinovat în Carolina de Nord, a continuat procurorul. Eu nu te cred. Eşti un criminal foarte inteligent. Apoi s-a întors spre anchetatorul care m-a adus.

— Ştii, aproape că îmi place genul acesta de oameni, s-a adresat acestuia, schimbându-şi tonul. Mă aşteptam să văd un criminal animalic, dar acesta pare un om normal... un om cu diplomă. Nu este cum am crezut eu.

— Îţi spun eu ce vom face, mi s-a adresat din nou procurorul. Dacă îţi recunoşti vinovăţia, primeşti douăzeci de ani. Nu va mai fi nici un proces. Te duci direct la închisoare şi îţi ispăşeşti pedeapsa. Ei, ce spui?

Mi-am dat seama de gravitatea situaţiei mele. Procurorul îmi era, în mod evident, duşman. Am devenit sarcastic.

— Fac eu zece ani şi dumneavoastră pe ceilalţi zece şi plecăm împreună la închisoare.

— Vei sfârşi pe scaunul electric, s-a răstit el. Luaţi-l de aici.

Am fost dus înapoi în celula mea şi timp de două săptămâni nu s-a mai întâmplat nimic. Într-o zi de vineri am fost anunţat că avocatul meu doreşte să mă vadă. Care avocat? Nu aveam bani să plătesc un apărător.

Printre gratii l-am zărit pe cel care s-a recomandat drept şeful departamentului apărătorilor publici.

— Ţi-am studiat dosarul, mi-a spus el. Au dovezi zdrobitoare împotriva ta. Doi oameni vor depune mărturie că eşti creierul unei bande criminale, că i-ai ameninţat şi i-ai obligat să intre înarmaţi într-un magazin şi să împuşte pe oricine se va afla acolo. Te pot trimite pe scaunul electric.

Am relaţii la procuratură şi îţi pot obţine douăzeci de ani dacă eşti dispus să te recunoşti vinovat.

— Observ că nu ştii nimic despre mine, am răspuns eu dispreţuitor. Şi tu crezi că sunt vinovat.

— Eu ştiu că eşti vinovat, a replicat avocatul.

— Bine, atunci să-ţi spun eu ceva, am strigat eu, în timp ce încercam să-l apuc printre gratii. Nu eşti avocatul meu şi nu mă voi recunoaşte niciodată vinovat! Poţi să-i transmiţi procurorului că prima mea ofertă rămâne valabilă: fac eu zece ani dacă-i face el pe ceilalţi zece. Când vrea, eu sunt gata.

— Îţi va părea rău. Vei muri, mi-a prezis avocatul public. Eşti un criminal şi vei sfârşi aşa cum meriţi. Renunţ să te apăr, dar vreau să mai adaug un singur lucru: vei regreta ziua în care te-ai născut.

După o săptămână am fost anunţat să fiu pregătit a doua zi dimineaţă, la ora cinci, pentru proces. Eram acuzat de crimă, riscam pedeapsa capitală şi nu aveam avocat!

După o noapte nedormită am fost închis într-o celulă de la tribunal, în aşteptarea procesului. Cam pe la ora zece, un gardian m-a escortat în sala tribunalului. I-am recunoscut pe procuror şi pe avocatul public care m-a ameninţat şi m-a abandonat.

Primul proces era cel al lui Donald Harold Morris. Chiar şi numele mi l-au pronunţat în ordine inversă. Apărătorul public şi-a început pledoaria.

„Dumnezeule! Ce mă fac? Mă vor condamna! Voi muri!"

Avocatul s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit:

— Te pot scăpa cu douăzeci de ani dacă îţi recunoşti vinovăţia.

— Voi fi judecat pentru crimă dar pentru că te-am ucis pe tine. Îţi voi frânge gâtul! l-am ameninţat eu.

— Domnule judecător, putem veni în faţa dumneavoastră? a întrebat avocatul. El şi procurorul au schimbat câteva cuvinte înaintea judecătorului. Apoi procurorul a anunţat că, datorită absenţei martorilor care nu au sosit din Carolina de Sud, procesul se amână cu o lună. M-am întors în celula mea.

„Mi-am făcut duşmani... nu pot câştiga împotriva lor... mă vor condamna la moarte!"

Gardianul mi-a întrerupt şirul gândurilor.

— Am fost autorizat să-ţi ofer un târg: douăzeci de ani dacă îţi recunoşti vinovăţia. Accepţi?

— Autorizat de cine? l-am întrebat eu.

— De procuror, a replicat el.

— Spune-i că, dacă vrea să împartă cei douăzeci de ani cu mine, putem începe de azi.

— Vei muri, a afirmat gardianul foarte convins. Te vei face scrum pe scaunul electric.

Zilele treceau încet. Cam după o lună, tot într-o vineri, mi s-a spus că noul meu avocat vrea să mă vadă. Eram din nou într-o stare de confuzie. În sala de vizite am văzut un om bine îmbrăcat, plin de sine, care mi-a spus că a fost numit de judecător să mă reprezinte. După câteva întrebări în legătură cu crima, noul avocat m-a informat că procesul va avea loc luni.

— Ţi-am studiat cazul, mi-a spus el şi ştiu ce vom face. Vom încerca să discredităm mărturia celor doi foşti deţinuţi împotriva ta. Tu nu ai avut nici o condamnare, dar ei sunt recidivişti. Vom câştiga.

Ce uşurare să aud că cineva mă crede nevinovat! Era sigur că vom câştiga procesul.

Luni dimineaţa, în 15 iunie 1970, la ora nouă, a început la tribunalul Superior Court din centrul Alianţei, procesul care avea drept miză însăşi viaţa mea.

În fiecare zi a procesului eram trezit la ora trei dimineaţa şi dus la tribunal, unde aşteptam până la ora nouă. Procurorul îşi cunoştea foarte bine meseria şi l-a făcut praf pe avocatul meu. Am aflat mai târziu că noul meu avocat a participat doar la procese civile şi acesta era primul său caz de crimă. A făcut câteva erori grosolane. Am vrut să depun mărturie sub prestare de jurământ şi să spun adevărul, dar avocatul nu m-a lăsat.

— Procurorul este foarte şiret. Te va face de ruşine, m-a avertizat el.

I-am spus avocatului că nu aveam familie şi nu va putea folosi nici o mărturie referitoare la caracterul meu. Oricum, cum ar fi putut s-o facă când m-a văzut prima oară vineri, iar luni a început procesul? Mai mult, a insistat că nici nu am nevoie de cineva care să depună mărturie despre caracterul meu.

— Lasă-i să-şi prezinte dovezile şi îi vom ataca. Eu am ultimul cuvânt în faţa juraţilor. Acuzarea nu va putea dovedi nimic. Era plin de încredere.

Mai mult, mi-a spus că în statul Georgia puteai depune mărturie şi fără prestarea jurământului şi puteai spune tot ce doreai fără să fii supus unei examinări din partea acuzării. Am crezut că aceasta era cea mai bună veste pe care am auzit-o în ultima vreme.

Dar întreg procesul a fost o farsă. Poliţiştii care au ajuns la locul faptei, cei care au anchetat cazul, şoferul ambulanţei şi martori oculari de la locul crimei au afirmat cu toţii că s-a comis o crimă, dar nici unul n-a putut stabili vreo legătură între faptă şi mine.

Până la proces nici nu auzisem toate detaliile jafului. În magazin se aflau douăsprezece persoane. Bărbatul care a fost ucis era soţul uneia dintre casiere. S-au furat 590 de dolari.

Cu câtva timp înaintea procesului, Jack şi Danny mi-au transmis un mesaj prin intermediul unui alt deţinut. Mi-au spus că au ajuns la un acord cu judecătorul şi că mă sfătuiesc să-mi recunosc vinovăţia şi să accept douăzeci de ani pentru a nu risca pedeapsa capitală. Dar grija lor pentru viitorul meu n-a mai fost atât de evidentă când au depus mărturie în faţa tribunalului.

Au intrat pe rând şi nici unul dintre ei nu m-a privit decât atunci când procurorul le-a cerut să mă identifice. Ascultându-le depoziţia falsă, simţeam dorinţa să-i ucid. Ce bine că nu aveam o armă! În rezumat, ei au afirmat că eu planificasem toată seria de jafuri şi i-am ameninţat că-i omor dacă nu-mi execută ordinele. Înainte de comiterea jafului de la magazin, am fost acolo pentru a găsi cea mai bună metodă de a-mi pune planul în aplicare. Le-am ordonat să-i împuşte pe toţi clienţii din magazin.

Directorul magazinului şi casiera, soţia celui omorât, au depus şi ei mărturie. Au dat amănunte despre crimă, iar văduva a plâns în timp ce şi-a depus depoziţia. Când au fost întrebaţi dacă m-au văzut vreodată, amândoi au negat.

Când procurorul a încheiat prezentarea dovezilor, m-am prezentat şi eu să depun mărturie. La sfatul avocatului meu, nu am vorbit sub prestare de jurământ pentru a-l împiedica pe procuror să-mi pună întrebări. Am vorbit despre anii mei petrecuţi în colegiu şi despre faptul că niciodată nu am avut conflicte cu legea. După o oră am părăsit boxa martorilor, mulţumit că m-am prezentat drept un om amabil şi liniştit. De asemenea, eram optimist pentru că nici unul din martorii oculari nu m-au recunoscut. Coşmarul meu se apropia de sfârşit şi mă simţeam mai destins.

Apoi a urmat ultima pledoarie a procurorului.

— Doamnelor şi domnilor juraţi, a început el, nu v-a impresionat acest om? Este un om educat, bine îmbrăcat, cu un vocabular îngrijit. Aţi observat ce bine s-a controlat? Iată dovada că nu este un criminal obişnuit, ci unul genial!

După ce le-a reamintit tot ce au spus cei doi despre implicarea mea în crimă, a afirmat că am mai ucis şi alţi oameni. Această afirmaţie ar fi trebuit retrasă pentru că nu am fost condamnat niciodată.

Îndreptându-se spre juriu, a continuat:

— Dacă acest om este cel ce pretinde că este, atunci de ce nu a consimţit să depună mărturie sub jurământ? Oricine nu este dispus să jure cu mâna pe Biblie este un mincinos şi şiret ca un şarpe. Morris este un criminal! Dacă nu-l condamnaţi, eu îmi iau soţia şi copiii şi părăsesc oraşul. Nu vreau să trăiesc aproape de acest om.

Aceasta a fost pledoaria lui.

Juriul s-a retras pentru deliberări la ora 21:00 şi până la ora 1:00 n-au ajuns la nici un verdict. A fost întrebat judecătorul dacă pot primi o sentinţă mai uşoară, în loc de pedeapsa capitală, în caz că sunt declarat vinovat, dar el a răspuns categoric că nu. Juriul s-a retras din nou şi eu am fost dus în celulă. La ora 3:00 am fost trezit şi dus înapoi la tribunal pentru a auzi verdictul.

În 18 iunie, la ora unsprezece am intrat în sala tribunalului cu cătuşe la mâini. După ce juraţii şi-au ocupat locurile, judecătorul le-a cerut verdictul. Prim juratul l-a înmânat secretarului şi acesta l-a dat procurorului. Acesta a privit spre mine cu un zâmbet răutăcios.

— Vinovat! a anunţat procurorul.

Judecătorul a primit verdictul în scris şi a observat că juriul a recomandat clemenţă, ceea ce însemna că voi primi o condamnare pe viaţă în loc de pedeapsa capitală. Judecătorul a spus:

— Donald Harold Morris...

Din nou, ordinea celor două pronume a fost inversată. Agăţându-se şi de un pai, avocatul meu a protestat că sunt condamnat ilegal datorită pronunţării incorecte a numelui. Intervenţia lui a fost respinsă.

Cuvintele judecătorului îmi vor rămâne în memorie pentru totdeauna.

— Tinere, pentru delictul de jaf armat te condamn la muncă silnică pe viaţă. Iar pentru crimă, te condamn la muncă silnică pe viaţă. Luaţi-l de aici.

— Domnule judecător, nu pot executa sentinţa. Nu am cum să ispăşesc două condamnări pe viaţă!

— Tinere, vei merge la închisoare şi te vei strădui.

— Pot să mai spun ceva? am întrebat eu.

— Ce mai este de spus?

— Domnule judecător, acum două zile, când am fost adus la tribunal, trei dintre juraţi m-au văzut cu cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare. (Acestea erau o indicaţie că eram încarcerat şi considerat periculos, ceea ce i-ar fi putut convinge pe juraţi că sunt vinovat.) Consider că verdictul a fost influenţat de acest incident.

Judecătorul, enervat, a respins cererea mea.

Văzând că şansele îmi scad cu repeziciune, am adăugat repede:

— Cer ca fiecare membru al juriului să mă privească personal în ochi şi să-mi spună că doreşte să-mi petrec tot restul zilelor închis. Doresc să spună dacă m-au văzut sau nu cu cătuşe la mâini.

— Este dreptul tău, a fost de acord judecătorul.

Fiecare dintre juraţi a afirmat că mă consideră vinovat, dar nici unul n-a îndrăznit să mă privească în ochi. Cu toate că unii au recunoscut că m-au văzut cu cătuşe, judecătorul a respins acuzaţia de ilegalitate a procesului. Atunci am scos din buzunar un ultim apel pe care l-am pregătit în timpul nopţii.

— Domnule judecător, cu tot respectul cer rejudecarea procesului şi permisiunea de a rămâne la închisoarea Fulton County până la reexaminarea cazului meu. Ştiam că dacă reuşeam să rămân în această închisoare şi să nu primesc încă un număr de puşcăriaş, şansele mele de a câştiga rejudecarea procesului erau mai mari.

— Ai la dispoziţie treizeci de zile pentru a face recurs, a spus judecătorul.

În timpul procesului mi s-a părut că avocatul meu este mai nervos decât mine. Fruntea îi era acoperită de broboane de transpiraţie. Când a auzit verdictul, a izbucnit în plâns. A spus că îi pare rău şi că va face apel, dar i-am replicat că nu mai am încredere în el.

Procurorul a zâmbit în timp ce am trecut pe lângă el cu mâinile şi picioarele încătuşate.

— Deci eşti creştin, un predicator chiar, i-am spus. Să mă ajute Dumnezeu să nu ajung la fel de religios ca tine.

În drum spre celula mea, am trecut prin faţa celei în care erau deţinuţi Jack şi Danny. Cât de mult îmi doream să-i ucid! Am scuipat în direcţia lor cât am putut de departe, pentru a-mi întări promisiunea.

— Credeţi că voi putrezi aici? Jur pe mormântul tatălui meu că voi scăpa de aici şi arunci vă voi omorî. Şi dacă nu voi putea să vă prind pe voi, vă voi omorî nevestele, mamele sau copiii. Veţi muri. Jur că veţi muri!

Nu am dormit în noaptea care a urmat, ştiind că pe acelaşi coridor se află cei doi oameni care mi-au distrus viaţa.

[CUPRINS] [ÎNAPOI] [ÎNAINTE]