Capitolul 17
ÎNTÂLNIREA CU UN „UCIGAŞ"

Experienţa anilor petrecuţi în preajma multor criminali din închisoare nu mi-a fost de nici un folos atunci când, în 1984, am întâlnit un „ucigaş" nemilos.

În luna februarie a acelui an am observat o umflătură în partea stângă a gâtului, asemănătoare cu cea provocată de înţepătura unei albine. Şase luni am avut febră şi m-a durut gâtul, dar un doctor a pus aceste simptome pe seama unui virus, iar starea mea s-a îmbunătăţit în urma tratamentului.

Umflătura a dispărut după câteva zile, dar a rămas un mic nod, iar febra şi durerile de gât au reînceput. În timpul onorării invitaţiilor de a vorbi în diverse locuri, am consultat mulţi doctori. După fiecare examinare primeam medicamente şi asigurarea că nodul nu era simptomul unei boli grave.

Întorcându-mă acasă, în Atlanta, am consultat alt doctor care m-a supus unei examinări amănunţite. Şi el credea că nodul era lipsit de importanţă, dar mi-a sugerat să-l operez ca să scap de el. Chirurgul căruia m-a recomandat a fost de acord. Operaţia necesita doar o zi de spitalizare şi trei zile de recuperare acasă. Problema părându-mi minoră, n-am spus decât câtorva prieteni.

Într-o zi de luni, în aprilie, 1984, la ora 9:00 am intrat la North Fullon Medical Center din Atlanta. M-am trezit după operaţie pe la ora 15:00 şi camera mi se părea întunecoasă. Eram ameţit în urma anesteziei.

— Mă auzi? m-a întrebat chirurgul.

Am dat din cap. A început să vorbească. Dar ce spunea? Îmi aducea o veste rea. Am cancer. Trei ganglioni limfatici. Putea să vorbească cu prietenii mei care se aflau acolo?

— Da, spuneţi-le totul, i-am răspuns şi am căzut într-un somn adânc M-am trezit după două ore şi prietenii mei plângeau. Doctorul era şi el acolo. Mi-a explicat că cei trei ganglioni limfatici din partea stângă a gâtului erau maligni, dar nu şi-a putut da seama cât de extins era cancerul. Ţesuturile suspecte au fost supuse biopsiei. Aceste analize şi multe altele au confirmat prezenţa cancerului în spatele urechii stângi la sinusuri, la limbă şi la gât. Doctorii mi-au acordat, cu respectarea unui tratament, trei ani de viaţă.

După ce le-am prezentat pe scurt viaţa mea, le-am declarat doctorilor:

— Isus Cristos nu m-a scos din închisoare să mor de cancer. Voi trăi mai mult decât voi.

Am plecat din spital sâmbătă şi am rămas singur. Realitatea tragică m-a lovit cu toată forţa. Stăteam în pat înfruntând durerile şi efectele medicamentelor şi priveam pe fereastră la soarele strălucitor şi la pomii ce se legănau în vânt. Era o zi superbă, dar eu eram cuprins de spaimă. Dacă doctorii nu greşesc, atunci acesta este începutul unui drum lung şi dificil. Un specialist oncolog mi-a recomandat două luni de terapie cu raze. dar nu era prea optimist.

— Ai nevoie de mult noroc şi multă rugăciune, mi-a spus el. A fost cea mai deprimantă zi a vieţii mele. Cum putea un mic ganglion schimba atât de drastic viaţa mea? Singur, în apartamentul meu în acea noapte am încercat să înţeleg ce se întâmplă cu mine:

„Doamne, nu înţeleg de ce m-am îmbolnăvit acum când totul mergea bine. Şase ani şi jumătate am lucrat pentru Tine. Doamne mi-ai dat ocazia să vorbesc ţării întregi prin radio şi televiziune Am angajamente să vorbesc pentru încă un an şi jumătate de acum înainte Doamne, uşile sunt deschise. Pentru această ocazie m-am străduit până acum. De ce să mă opresc acum?

Tată, nu vreau să mor, vreau să trăiesc. Eu nu înţeleg, dar ştiu că Tu înţelegi. Căile Tale nu sunt căile noastre şi gândurile Tale nu sunt gândurile noastre. Vreau ca în viaţa mea să se facă voia Ta. Dacă vrei să mor, accept. Ştiu că vrei să mă înveţi ceva şi mă voi strădui să învăţ. De mâine, când încep tratamentul, voi fi un elev silitor şi un pacient răbdător. Ştiu că Tu lucrezi şi prin doctori şi medicamente. Eu nu renunţ la luptă, dar situaţia este în mâinile Tale”.

Doctorul mi-a recomandat un oncolog foarte bun. Acesta, după ce mi-a studiat fişele medicale, mi-a spus că tumoarea principală n-a fost descoperită, dar se părea că se află în zona capului. Mi-a explicat că terapia cu raze distruge celulele canceroase cu ajutorul razelor de energie malta. Incapabile să se refacă sau să se reproducă, celulele canceroase vor muri. Tratamentul dă, uneori, rezultate imediate: tumoarea se micşorează şi simptomele dispar. Alteori însă, rezultatele nu pot fi observate decât după săptămâni sau luni.

Radiaţiile vor fi îndreptate spre anumite zone ale capului în încercarea de a atinge tumoarea principală nedetectată şi ţesuturile canceroase descoperite la analizele anterioare. Pe faţa şi pe gât se vor însemna zonele care urmează să fie iradiate. Tratamentul urma să dureze opt săptămâni, de luni de la ora 10:15 până vineri.

— Vom lupta împotriva cancerului, mi-a spus doctorul, dar nu mi-a acordat decât 32 la sută şanse să-mi revin. Şansele nu erau de partea mea, dar ştiam că Dumnezeu este.

— Bine, să începem, am fost cu de acord.

Pe faţa şi pe gât mi-au fost făcute tot felul de semne şi cruciuliţe colorate, care au rămas tot timpul tratamentului.

Oprindu-mă la un hotel să rezerv camere pentru câţiva prieteni, mi-am dat seama că recepţionera se străduia să se prefacă că nu observă semnele colorate de pe faţa mea.

— Doamnă, poate vă întrebaţi ce e cu mine? am întrebat-o.

— Da, este adevărat. Spuneţi-mi, sunteţi cumva clovn?

— Da, aşa este. Slujba mea este să-i distrez pe oameni şi caut un serviciu.

Am glumit puţin cu ca, dar apoi i-am explicat că am cancer.

— Îmi pare rău, mi-a spus ca.

— Vă rog să nu vă pară rău, i-am replicat. Moartea este 100 la sută sigură. Toţi murim. Fiecare zi ne apropie de moarte. Pot muri de cancer, sau călcat de o maşină când ies de aici.

Câţiva oameni s-au adunat în jurul meu în holul hotelului şi am început să le spun despre credinţa mea în Dumnezeu, despre lecţiile pe care le învăţasem de la Dumnezeu şi despre bucuria mea că Dumnezeu mă va vindeca.

— Gândiţi-vă, dacă nu mă vindecă, ajung în rai. Întreaga eternitate voi fi cu El. Nu e extraordinar?

Nimeni nu părea entuziasmat.

— N-am întâlnit un om ca dumneavoastră, mi-a mărturisit recepţionera. Mă uimeşte atitudinea în faţa bolii. Vă stăpâniţi atât de bine.

— Totul se datorează lui Cristos care trăieşte în mine, am punctat eu.

După primele şedinţe de tratament cu radiaţii arătam ca un rac de mare. Pielea a devenit roz, apoi s-a închis la culoare şi a început să se descojească.

După fiecare şedinţă de tratament parcurgeam cu maşina cei cincisprezece kilometri până acasă şi mă culcam. Tratamentul mă epuiza şi am slăbit. Gâtul mi s-a umflat şi mă durea cumplit. Când înghiţeam, durerile erau atât de mari, încât aproape că nu mai mâncăm. Sugeam cu paiul apă şi lichide nutritive care îmi furnizau puţina energie ca să mă deplasez la spital.

A fost perioada cea mai dificilă a vieţii mele. Am trecut printr-o adevărată agonie şi singurătate, deşi n-am fost tot timpul singur. Dumnezeu a fost aproape în tot acest timp, iar prezenţa Duhului Sfânt m-a mângâiat. Am avut şi prieteni deosebiţi, care şi-au manifestat dragostea faţă de mine prin acţiuni concrete: mi-au făcut curăţenie în apartament, m-au dus la tratament şi mi-au făcut diverse servicii. Roy Williams, cu care m-am împrietenit la colegiu şi soţia lui, Julia, au venit la mine. Fim Ryan şi soţia lui, Sarah, şi-au petrecut o parte a lunii lor de miere cu mine. Randy Gradishar şi soţia lui, Janet, au stat cu mine două săptămâni. Au mai fost şi alţii şi nu ştiu cum m-aş fi descurcat fără ei.

De câteva ori mi-am pierdut cunoştinţa şi am fost dus de urgenţă la spital, unde am primit injecţii intravenoase. Uneori durerea era atât de acută, încât am crezut că nu mai rezist. Au fost zile în care mi s-a părut că moartea este o uşurare. Asistentele, atente şi grijulii, m-au încurajat foarte mult. Mi-au înţeles durerile şi gesturile, uneori necontrolate.

Cu puţin timp înainte de depistarea cancerului, am înregistrat o serie de casete despre problemele adolescenţilor şi am dat câte un set asistentelor. Una dintre ele a venit în salonul meu.

— Domnule Morris, mi-a spus ea, am ascultat ieri, în drum spre coafor, caseta cu mărturia dumneavoastră. Am plâns până mi s-a topit machiajul şi n-am putut intra la coafor. Vă mulţumesc pentru ce aţi făcut pentru mine.

Iar cu I-am mulţumit lui Dumnezeu că nu m-a scos la pensie, ci doar m-a îndrumat spre alţi oameni: doctori, asistente şi operatori de la aparatura medicală.

Anii lungi ai închisorii şi mai ales perioadele petrecute în izolare m-au ajutat să suport cele cinci luni petrecute singur în apartamentul meu. Totuşi, emoţional n-am fost pregătit să accept modificarea modului meu de viaţă şi durerile fizice.

Radiaţiile au distrus, o dată cu celulele canceroase, şi pe cele sănătoase. Mi-am pierdut simţul gustativ şi glandele salivare au fost serios afectate, dar mi s-a spus că îmi voi reveni. Alte efecte secundare au fost diareea şi voma. Noaptea trupul îmi era scuturat de accese de vomă şi în gât mi se aduna flegmă care trebuia scoasă la fiecare zece minute.

În fiecare marţi mi se lua sânge pentru urmărirea răspândirii cancerului. Am scăzut în greutate: zece kilograme în câteva zile şi aproape patruzeci şi cinci în cinci luni. Fiind cam supraponderal, mi-am putut permite să pierd atâtea kilograme, dar nu după mult timp mă simţeam ca un schelet.

Cel mai depresiv loc era sala de aşteptare a spitalului. Pacienţii care urmau tratamentul cu radiaţi se cunoşteau între ei. Când cineva nu mai venea la tratament, motivul era invariabil:

— A murit noaptea trecută.

Era şi o femeie de 26 de ani, cu un copil de mână şi altul în cărucior. Când i-a venit rândul la tratament, a intrat cu amândoi copiii. Nu zâmbea niciodată. Într-o zi i-am spus că-mi pare rău pentru ea, dar n-am zărit nici o tresărire pe faţa ci.

— Păreţi atât de tristă, i-am spus eu.

— Cum aş putea să nu fiu tristă? m-a întrebat ca.

I-am spus despre credinţa mea în Dumnezeu.

— Îmi este greu să cred într-un Dumnezeu care mă ia de la doi copii mici, mi-a spus ea.

Tăcut, m-am rugat: „Doamne, Te rog dă-mi mie cancerul ei. Am deja unul şi mă descurc cu amândouă. Te rog n-o lua de la copii”. În această noapte lungă a suferinţei Cuvântul lui Dumnezeu m-a mângâiat. Cele patru versete prin care m-a chemat Dumnezeu la El, Romani 6:23; 1 Ioan 1:9: 1 Petru 2:24 şi Apocalipsa 3:20, m-au încurajat foarte mult. Alte versete care mi-au adus alinare în dureri au fost din Iacov 1:2-3: „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare”. Versetul 12: „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc" m-a încurajat foarte mult.

Romani 1:16, versetul pe care Russell Moore l-a iubit, a devenit versetul meu favorit: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos; fiindcă ca este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului".

De multe ori eram prea slăbit ca să citesc preţiosul Cuvânt al lui Dumnezeu, dar Duhul Sfânt îmi reamintea versetele pe care le memorasem. Câtă linişte îmi aduceau. Când nesiguranţa cu privire la viitor mă încerca şi nu mai ştiam ce să cred, îmi căutam liniştea în Scriptură. Într-o zi ochii mi s-au oprit asupra Psalmului 118, versetele 17 şi 18. Erau cuvintele pe care le aşteptam din partea lui Dumnezeu: „Nu voi muri, ci voi trăi şi voi povesti lucrările Domnului. Domnul m-a pedepsit, da, dar nu m-a dat pradă morţii".

Am repetat des aceste versete şi efectul lor a fost extraordinar. Mi-au redat speranţa şi hotărârea să continui lupta pentru viaţa mea.

Ultimele şapte şedinţe de tratament au fost aplicate direct pe gură care s-a acoperit de băşici. Nu mai puteam vorbi, iar durerea a devenit insuportabilă. Gâtul îmi era fierbinte şi umezeala batistelor aplicate pe el era foarte repede absorbită de căldura trupului.

Într-o zi, în apartamentul meu, am leşinat. Când mi-am revenit puţin, m-am târât până în dormitor şi m-am întins pe pat. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul şi respiraţia a udat cearceaful. Am reuşit să mă târăsc până la baie să-mi răcoresc puţin trupul înfierbântat şi, cu greu, am putut ajunge înapoi în pat. Eram sigur că voi muri. În acel moment o rugăciune a tremurat pe buzele mele: „Tată, Te iubesc. Îţi mulţumesc că m-ai mântuit. Tată, facă-se voia Ta, nu voia mea. Dacă voia Ta este ca eu să mor, Doamne, te rog ia-mă acasă la Tine. Vreau să fiu cu Tine. Totuşi nu vreau să mor. Vreau să-mi mai văd o dată mama, familia, prietenii. Te rog. Doamne, ascultă-mă. Dar dacă este voia Ta să plec acum, o accept".

După cincisprezece minute bătăile inimii s-au liniştit. Dumnezeu a îndepărtat Îngerul Morţii.

Tratamentele s-au încheiat conform programului şi m-am dus din nou la specialistul oncolog ca să evalueze rezultatele. Dacă nu erau bune, şansele supravieţuirii mele erau infime. Operaţia era imposibilă datorită localizării cancerului, iar alte radiaţii erau excluse. După terminarea consultului doctorul s-a aşezat într-un scaun şi m-a privit.

— Este o minune, mi-a spus. N-am detectat nici o urmă de cancer. Este cel mai uluitor lucru pe care l-am văzut vreodată. Nu pot crede.

Eu puteam crede. Mă aşteptasem la aşa ceva. Totuşi efectele radiaţiilor asupra gâtului aveau nevoie de câteva luni ca să fie îndepărtate. Doctorul mi-a spus că pot consuma mâncăruri uşoare peste câteva zile. Câteva zile n-am mâncat nimic, doar am băut. Pe la sfârşitul săptămânii gâtul mi s-a închis complet şi nu mai puteam înghiţi nici apa. Minunea a început să pălească.

Muşchii s-au contractat datorită nefolosirii lor timp îndelungat. Dilatarea lor a fost dureroasă, necesitând anestezie generală. Mai multe săptămâni mi s-a introdus un tub de cauciuc, lung de 75 de centimetri în încercarea de a degaja cei patruzeci şi opt de centimetri necesari funcţionării normale. Dar, de fiecare dată, gâtul se închidea la loc. În cele din urmă, doctorul m-a pregătit pentru vestea cea mai rea.

— S-ar putea să fim obligaţi să vă introducem, pentru tot restul vieţii, un tub în gât că să vă puteţi hrăni.

— Domnule doctor, nu vorbiţi aşa, i-am răspuns eu. Mi-aţi dat speranţe, dar prefer să mor decât să mă hrănesc toată viaţa printr-un tub.

Mi-a explicat apoi că există posibilitatea unei operaţii prin care ţesuturile afectate să fie refăcute folosind ţesuturi din colon. Dar, după ce a analizat mai atent şansele de reuşită a operaţiei, a renunţat la această alternativă pentru că rănile din gât erau prea întinse. Nu mi-a rămas decât o posibilitate: singur, în fiecare zi, să-mi introduc tubul de cauciuc. Prima încercare a fost inimaginabil de dureroasă. Dar am perseverat şi am ajuns un expert: am reuşit să-mi introduc tubul de două secunde. Un record demn de cartea recordurilor Guinness. Cred că, dacă cineva m-ar fi provocat, puteam să reduc timpul.

Am fost prevenit că, în urma radiaţiilor, îmi pot pierde dinţii. Am recurs la acelaşi procedeu ca în închisoare: masajul zilnic al gingiilor şi dantura mea a fost salvată a doua oară.

Gustul mi-a revenit treptat, dar doctorii m-au prevenit că glandele salivare s-ar putea să nu-şi mai revină niciodată. Eram obligat să sorb mereu apă ca să-mi umezesc gâtul uscat... dar m-am obişnuit. Glumeam chiar, asemănându-mă cu cafeaua ness: când vorbeam, nu trebuia decât să adaug puţină apă şi gata era mesajul.

Cancerul a dat înapoi şi toate celulele canceroase detectate au fost distruse, dar doctorii m-au prevenit că boala ar putea reveni deoarece sursa principală n-a fost depistată. De atunci trăiesc conştient de pericolul revenirii bolii, dar nu mă trezesc în fiecare dimineaţă speriat de acest gând şi nu încep să caut umflături sau pete pe trup. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a acordat încă o zi şi o trăiesc din plin. Fiecare zi este o sărbătoare.

Mereu Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru prietenii care m-au sprijinit, moral şi financiar, în timpul bolii. Mulţi s-au rugat pentru mine. Cu puţin timp înainte de declanşarea bolii, Ben Kinchlow, de la The 700 Club, mi-a luat un interviu. Dumnezeu a folosit acel program şi cel pregătit de organizaţia Focus on the Family, pentru a aduna oameni care să se roage pentru mine.

Dar am fost ajutat mult şi de alţi oameni. De exemplu, Wes Durham, elev la liceul Apex High School (unde am înregistrat o casetă pentru programul doctorului J. Dobson de la organizaţia Focus on the Family) a avut ideea organizării unui meci de baschet ale cărui beneficii să fie folosite pentru acoperirea cheltuielilor mele medicale. Ideea a fost preluată de antrenorul echipei liceului şi, deşi au participat şi jucători profesionişti, toate încasările, cam 2.000 de dolari, au fost donate în scopul acoperirii cheltuielilor mele medicale.

Când s-a răspândit vestea îmbolnăvirii mele, am primit mii de scrisori. Una din ele a vorbit direct inimii mele şi a fost scrisă ca şi cum aş fi primit-o de la Isus Însuşi.

"Harold, te iubesc. Mi-am vărsat sângele ca să te curăţesc. Tu eşti un om nou. Eşti scump în ochii Mei şi Eu te-am creat aşa. Nu te critica şi nu te dispreţui pentru că nu eşti perfect. Aceasta nu te va conduce decât la frustrări. Harold, vreau să te încrezi în Mine, în fiecare zi. Stai în puterea şi dragostea Mea şi vei fi liber. Fii tu însuţi. Nu lăsa alţi oameni să-ţi conducă viaţa.

Dacă Mă vei lăsa, te voi călăuzi. Fii conştient de prezenţa Mea în toate. Eu îţi dau răbdare, dragoste, bucurie şi pace. Caută răspunsurile problemelor tale doar la Mine. Eu sunt Păstorul tău şi te voi conduce.

Urmează-Mă doar pe Mine. Nu uita niciodată aceasta. Ascultă şi Eu îţi voi descoperi voia Mea. Te iubesc Harold, te iubesc. Lasă dragostea Mea să se răspândească prin tine.

Nu te îngrijora de viaţa ta; răspunderea pentru ea îmi aparţine Mie. Eu te voi transforma astfel, încât nici nu vei observa. Trebuie să te iubeşti pe tine şi pe alţii pentru că Eu te iubesc. Nu te mai uita la tine. Priveşte la Mine. Eu conduc, Eu transform, Eu fac totul, dar numai atunci când nu te opui. Eu nu voi acţiona niciodată împotriva voinţei tale.

Harold, eşti al Meu. Fă-Mi bucuria să te pot face asemenea Mie. Lasă-Mă să-ţi dăruiesc bucuria şi pacea pe care nimeni altul nu o poate da. Tu nu eşti al tău. Eu te-am cumpărat cu preţul sângelui Meu şi îmi aparţii. Singura poruncă pe care trebuie s-o respecţi este să priveşti doar la Mine, nu la tine însuţi sau la alţii. Nu te frământa ci odihncşte-te în dragostea Mea. Nu încerca să te schimbi singur. Lasă-mă pe Mine să te transform. Voia Mea este perfectă, iar puterea Mea suficientă. Priveşte doar la Mine. Harold, te iubesc”.

Am citit de mai multe ori această scrisoare şi ea m-a încurajat în clipele grele. Ea m-a ajutat să-mi consider boala mai mult ca pe o şansă de schimbare în bine decât ca pe un atac împotriva mea. Cuvintele scrisorii m-au ajutat să privesc viaţa din perspectiva lui Dumnezeu. Astfel am învăţat lecţii nepreţuite, cum ar fi importanţa rugăciunii. Cea mai grea rugăciune pe care am făcut-o a fost cea în care I-am spus lui Dumnezeu că renunţ la orice drept asupra vieţii mele şi sunt de acord ca El să facă ce doreşte cu ca.

Suferinţa m-a învăţat să am o răbdare dumnezeiască. David a scris, în Psalmul 27:14: „Nădăjduieşte în Domnul! Fii tare, îmbărbătează-ţi inima şi nădăjduieşte în Domnul!" Eu L-am căutat pe Dumnezeu, am nădăjduit în El şi am aşteptat ca El să acţioneze. Aşteptarea s-a dovedit o experienţă utilă.

Boala m-a atras mai aproape de Domnul. Am învăţat să mă încred Complet în El şi acesta este cel mai dificil aspect al vieţii creştine. Am învăţat că Dumnezeu îmi oferă mângâiere, că El, personal, este implicat în viaţa mea, mai ales atunci când sufăr. El permite boli şi încercări ca să învăţăm să depindem numai de puterea Lui şi să aruncăm toate grijile asupra Lui. Încercările sunt şansele noastre de a-L cunoaşte mai bine pe Dumnezeu, iar cunoaşterea lui Dumnezeu este secretul unei vieţi fericite şi binecuvântate.

[CUPRINS] [ÎNAPOI] [ÎNAINTE]