Capitolul 16
IERUSALIMUL MEU

Peste aşteptările şi speranţele mele, Dumnezeu a onorat consacrarea mea în slujba Lui. I-am promis că tineretul va reprezenta Ierusalimul meu. În multe licee pe care le-am vizitat am descoperit că tinerii sunt flămânzi după Cuvântul lui Dumnezeu, dar adulţii nu sunt dispuşi să le satisfacă foamea spirituală. Tinerii de acum trăiesc într-un mediu diferit de cel în care am crescut eu. Ei se confruntă cu probleme necunoscute mie. Dumnezeu mi-a dat capacitatea să-i înţeleg. Tinerii îşi dau seama că îi iubesc şi nu se simt ameninţaţi în prezenta mea. Îşi deschid inima în faţa mea.

În ultimii şase ani, am vorbit în peste 500 de licee şi şcoli. Am vorbit despre droguri, alcool, despre presiunea negativă a colegilor şi despre ce pot să facă cu viaţa lor. Am accentuat importanta dezvoltării unor atitudini pozitive, a acceptării disciplinei acasă şi la şcoală. I-am sfătuit să-şi iubească şi să-şi respecte părinţii. Le-am spus că îi iubesc şi că Isus a murit pentru ei. I-am avertizat de pericolul celui mai mic compromis, cum ar fi copiatul la un extemporal sau fumatul.

După un program ţinut la un liceu, un elev mi-a dat un pachet de ţigări.

— Tata m-ar omorî dacă ar şti că am fumat şi am băut bere, mi-a spus el. Ce ne-aţi spus este adevărat. Mai întâi sunt ţigările, apoi vine marijuana, berea şi, la sfârşit, relaţiile sexuale. Tot ce aţi povestit mi s-a întâmplat, dar vreau să ştiţi că m-am hotărât să pun capăt acestui mod de viaţă inutil. Vă mulţumesc, domnule, şi-mi pare rău că nu v-am întâlnit mai demult.

— Niciodată nu este prea târziu, am răspuns eu. Ai învăţat o lecţie. Acum poţi să-ţi ajuţi colegii. Ai toată viaţa înainte. Sunt mândru de hotărârea ta.

Un alt băiat mi-a întins un pumn de frunze de marijuana, folosite la rularea ţigărilor.

— Am terminat-o cu acestea, a spus el.

— Unde este marijuana? l-am întrebat eu.

— În maşină.

— Adu drogul şi îţi promit că nu spun nimic. După câteva minute s-a întors cu marijuana.

— Acum am încredere în tine, i-am spus. Dacă nu mi-ai fi adus marijuana, ce mi-ai promis ar fi fost doar vorbe goale.

— Am terminat cu drogul, a repetat el. Vă mulţumesc, domnule.

Înainte de a merge la licee, îl întreb pe director dacă pot vorbi despre Isus Cristos. Nu vreau să abuzez de şansa care mi se oferă. De multe ori am aprobarea să vestesc Evanghelia şi deseori elevii înşişi mă provoacă, întrebându-mă care este relaţia mea cu Cristos.

Am fost la un liceu mare din statul Georgia. După ce am făcut cunoştinţă cu directorul, am pus întrebările obişnuite.

— Cât timp avem la dispoziţie?

— Cât doriţi, a răspuns directorul.

— Pot vorbi despre Isus Cristos?

— Eu sper că o să vorbiţi, a spus el.

— În unele şcoli nu mi se permite, i-am replicat eu.

— Aici nu există restricţii.

— Pot să mă rog şi să-i invit pe elevi să-şi predea viaţa lui Cristos?

— Dacă nu o faceţi dumneavoastră, o voi face eu, a declarat directorul.

Sala de sport era plină cu elevi. Am vorbit cam o oră şi douăzeci de minute şi am încheiat aruncându-le o provocare:

— Este la modă sloganul: „Eu sunt pe locul întâi", dar eu vreau să vă întreb dacă există printre voi băieţi şi fete care vor să-L aşeze pe Isus Cristos pe primul loc în viaţa lor?

Atât de mulţi elevi au vrut să vină în faţă, încât directorul le-a spus să se întâlnească cu mine în altă sală, ca să discutăm în continuare. Văzând că nici sala aceea nu era suficient de încăpătoare, directorul a anunţat la difuzoare ca întâlnirea se mută pe terenul de fotbal. Toţi elevii au venit pe teren. Am stat la mijlocul terenului, am mai vorbit o oră şi am răspuns întrebărilor lor. Când a venit momentul să plec să vorbesc în alt loc, elevii L-au lăudat pe Isus Cristos. Dacă mai multe licee ar avea oameni curajoşi ca acel director, educaţia copiilor noştri ar fi mult mai bună.

Când vorbesc elevilor, le cer să mă respecte, dar şi eu le arăt tot respectul meu. Dacă copiii sunt gălăgioşi şi neatenţi, iau microfonul şi îi anunţ: „Daţi-mi voie să spun ceva. Ori tăceţi, ori vă fugăresc afară din sală”. În sală se face linişte şi apoi continui: „Vă iubesc şi îmi pare rău că trebuie să vă vorbesc atât de ferm. Vă mulţumesc pentru că mă ascultaţi”. Invariabil, elevii care au provocat dezordinea vin să-şi ceară scuze, după program. Elevii liceelor au nevoie de disciplină şi sunt convins că o doresc.

Cu elevii negri am o relaţie deosebită pentru că îmi cunosc trecutul. Ştiu că am petrecut doi ani şi jumătate în aceeaşi celulă cu un negru, care a devenit prietenul meu cel mai apropiat. Ei ştiu că îi înţeleg fiindcă şi eu am fost un proscris odată.

Am primit scrisori de la mii de tineri. După ce am vorbit în faţa a peste 1.000 de elevi, m-am întors acasă. Peste câteva zile am primit o scrisoare din partea unei eleve de şaptesprezece ani:

„Aş fi dat oricât să vă aud povestea cu câţiva ani în urmă", mi-a scris ea. „Consum droguri, alcool şi sunt gravidă. Trebuie să plec din şcoală. Mama m-a alungat. Vreau să mor”.

Am sfătuit-o imediat să meargă la o biserică şi să ceară ajutor. Următoarea ei scrisoare a conţinut veşti rele: n-a găsit sprijin şi înţelegere din partea bisericii. Am văzut la închisoare deţinuţi murind pentru că au luat apărarea unor oameni aproape necunoscuţi. Reputaţia unor creştini de a-i împuşca pe răniţi este ruşinoasă şi întristătoare.

În scrisorile următoare am încurajat-o să caute ajutorul Domnului. Mama ei, după revenirea din şocul iniţial, a început s-o ajute. Când i s-a născut copilul, tonul scrisorii ei era mai vesel:

„Este cel mai drăgălaş bebeluş. Îl iubesc şi vreau să devină creştină”.

Anul următor am vizitat-o pe tânăra mamă. A terminat liceul şi a fost primită într-o biserică. Fiindcă a ascultat de înţelepciunea divină, Dumnezeu o folosea acum pentru sprijinirea celor aflaţi în situaţii similare.

O altă adolescentă mi-a scris la un an după ce mi-a auzit mărturia. Făcea parte dintr-o formaţie de muzică punk, consuma droguri şi trăia imoral. Convinsă că nu are nici un motiv să trăiască, s-a hotărât să se sinucidă. Nu mi-a putut explica de ce a venit la serviciul religios la care am vorbit, dar cert este că şi-a deschis inima lui Isus. Restul scrisorii ei a fost dovada puterii transformatoare a lui Dumnezeu. S-a înscris la un colegiu biblic şi s-a numărat printre studentele fruntaşe. S-a căsătorit cu un creştin şi amândoi Îl slujesc pe Domnul.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tinerii pe care i-am întâlnit. O adolescentă mi-a mărturisit că voia să se sinucidă. Tatăl ei o violase şi deşi nu mai locuia împreună cu familia, încă suferea cumplit. I-am dat numărul meu de telefon ca să putem discuta mai mult. Mi-a telefonat şi mi-a trimis scrisori. Era lipsită de speranţe.

„Scriu această scrisoare la patru zile după absolvire şi mă simt îngrozitor. Suferinţa interioară mă macină atât de mult, încât simt că explodez. Să ştiţi că prefer să mor, dar încă n-am avut curajul să mă sinucid. Mă simt singură şi sufletul îmi este pustiu. Nu sunt satisfăcută de mine însămi. Trecutul mă apasă şi mă simt lipsită de orice valoare. Deşi au trecut patru ani, rana este deschisă. Am încercat să uit, dar îmi revine mereu în minte. Sunt obosită şi sătulă de toate...

Uneori îmi doresc să am un alt lată. Pe tatăl meu adevărat nu-l mai doresc. Nu-l voi mai putea iubi vreodată. L-am iertat pentru ce mi-a făcut, dar aceasta nu anulează fapta comisă. Îmi doresc un tată adoptiv care să mă iubească şi să nu mă respingă...

Sunt atât de singură. Oamenii mă sfătuiesc să las totul în seama lui Isus, dar pur şi simplu aceasta nu dă nici un rezultat. Sunt mântuită, dar foarte confuză în legătură cu ce se întâmplă cu mine.

Sper că nu v-am plictisit. Mulţi oameni care aparent sunt foarte săritori, nu mă ajută cu nimic. De multe ori am fost pe punctul să-mi iau singură viaţa. Cineva este întotdeauna mai bun decât mine. Uneori mă simt respinsă de toţi şi cred că, dacă mi-aş zbura creierii, puţini (foarte puţini) ar observa că nu mai sunt... Lupt într-o bătălie deja pierdută. Să ştiţi că este groaznic să fii atât de singură...”.

Ce ar putea schimba viaţa acestei adolescente disperate? A trebuit să aflu răspunsul. Am întrebat-o dacă are vreo pasiune. Mi-a spus că i-ar face plăcere să meargă într-o tabără creştină. Am găsit un sponsor. În tabără, viaţa ei a început să se schimbe. A început să cânte în corul bisericii şi, pentru prima dată, avea speranţe.

Am întrebat-o dacă dorea să urmeze un colegiu. Deocamdată nu avea banii necesari, dar dorea să ajungă asistentă medicală. Am ajutat-o să urmeze cursurile necesare şi a devenit asistentă. Astăzi, fata care a dorit să-şi încheie viaţa este o femeie de douăzeci de ani, plină de entuziasm, are un logodnic, o credinţă puternică în Dumnezeu şi priveşte cu optimism viitorul. Crezând în sine şi dezvoltându-şi potenţialul, şi-a schimbat viaţa. Îmi telefonează de câteva ori pe lună şi eu o vizitez când sunt aproape de locuinţa ei.

O altă fată, de treisprezece ani, elevă în clasa a şaptea, s-a apropiat de mine după ce am vorbit la şcoala ei.

— Pot vorbi cu dumneavoastră? m-a întrebat ea.

Era una dintre cele mai frumoase fete pe care le-am văzut în viaţa mea.

— Ce aţi spus înseamnă mult pentru mine şi prietenele mele, a început ea. Una dintre ele vrea să-şi ia viaţa.

— Dragă, te log să o aduci repede la mine, am îndemnat-o eu.

— Nu pot, a spus fata.

— Te rog! Trebuie să vorbesc cu ea.

A ezitat câteva clipe, apoi mi-a spus:

— Chiar cu ea vorbiţi.

— Tu! O fată atât de frumoasă? De ce vrei să faci asta?

— Nimeni nu mă înţelege, mi-a răspuns ea. Nimeni nu mă ascultă. Părinţii îmi dau tot ce doresc. Suntem bogaţi şi nu-mi lipseşte nimic, în afară de dragoste.

Am fost bucuros să-i pot spune despre Vestea Bună.

— Există cel puţin două persoane care te iubesc: eu şi Isus. Ai toată viaţa înainte. Poţi face ce doreşti. Anii aceştia sunt foarte importanţi pentru viitorul tău. Trebuie să-i foloseşti. Ai toate motivele să trăieşti. Promite-mi că vei vorbi cu mine înainte să te sinucizi.

Scrisorile ei ulterioare m-au convins că s-a îndreptat, dar povestea ei mi-a întristat sufletul.

Dragostea! Ingredientul care lipseşte din multe familii de astăzi. Părinţii nu-şi dau seama de această lipsă. Am auzit mulţi taţi spunând: „Muncesc din greu să câştig existenţa familiei. Fac totul pentru copilul meu. Să se gândească la sinucidere? Nu-mi vine să cred! În căminul nostru există dragoste".

Aceşti părinţi fac tot ce pot ca să-şi exprime dragostea, dar copiii privesc dragostea din alt unghi. O bicicletă sau un costum de haine nu înseamnă pentru copii dragoste. Copiii ştiu că părinţii îi iubesc când îi îmbrăţişează şi îi sărută, când se duc cu ei în parc sau la grădina zoologică.

Adolescenţii sunt pregătiţi să înfrunte o lume bolnavă, muribundă, plină de primejdii şi dezamăgiri doar dacă părinţii lor au avut timp să se implice în problemelor lor. Timpul petrecut cu copiii le dovedeşte dragostea părintească.

Tinerii au nevoie de dragoste autentică. Sunt sătui de standarde duble: un părinte cu o bere într-o mână şi o ţigară în alta, care le spune: „Fă cum îţi spun eu, nu cum fac eu". Ei caută modele pe care să le urmeze în viaţă.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că a pus o povară în inima mea - să mă ocup de tineri - şi mi-a dat înţelepciunea să-i înţeleg. Ştiu că nu glumesc când ameninţă că se vor sinucide. Ştiu că sunt capabili să-şi pună capăt zilelor, deşi nu o doresc. Pe mine nu mă poate convinge nimeni că trebuie să fii nebun ca să te sinucizi deoarece cunosc ce înseamnă disperarea şi lipsa de speranţă. Nu am nici o îndoială că m-aş fi sinucis în penitenciar dacă aş fi primit otrava pe care am cerut-o. Ştiu care sunt sentimentele celor care doresc să-şi pună capăt zilelor şi aceasta m-a ajutat să vorbesc cu tinerii aflaţi în pragul sinuciderii.

Tinerii au încredere în mine pentru că sunt convinşi că secretele lor sunt în siguranţă. Ei ştiu că voi face ce-am spus fiindcă, pentru mine, un cuvânt este o promisiune solemnă. Când le spun că le voi scrie, le scriu. Când le promit că voi veni din nou, mă reîntorc. Când le dau numărul meu de telefon, sunt acolo să le răspund. Aceasta doresc ei, cineva care să-i înţeleagă, să-i iubească, să-i accepte aşa cum sunt şi să le spună: „Există o speranţă. Speranţa este Isus Cristos”.

[CUPRINS] [ÎNAPOI] [ÎNAINTE]