Capitolul 15
IERTAT DE DOUĂ ORI

Întors la colegiu, m-am cufundat în studii cu o vigoare renăscută. Lunile treceau şi mă apropiam de absolvire. Îi mulţumeam lui Dumnezeu pentru tot ce învăţasem. Cele mai preţioase lecţii le-am învăţat nu dintr-un manual, ci din experienţe. Am aflat că primim de la viaţă ce îi dăruim; că nu există „mese gratuite". Am învăţat că servesc unui Dumnezeu mare şi că El nu este limitat în acţiunile Sale dacă-L glorificăm pe El pentru ce realizează în viaţa noastră.

Efortul şi străduinţa mea au fost răsplătite. Am obţinut note tot mai bune şi am câştigat capacitatea de a învăţa.

Într-o zi am intrat în clădirea asociaţiei studenţilor şi mi-am găsit numele pe lista celor cu rezultate notabile, întocmită de decanat.

— Hei, dar acesta sunt eu! Harold Morris!

— Mare lucru, a exclamat un student din anul întâi.

— Ascultă, isteţule, i-am spus eu vesel, ştii cine s-a aflat pe lista FBI-ului printre cei mai periculoşi zece criminali şi pe lista unui colegiu biblic printre primii zece studenţi?

În martie, 1981, cu două luni înainte de absolvirea colegiului, am trimis o scrisoare guvernatorului statului Georgia şi Comitetului pentru Amnistii şi Eliberări Condiţionate. Am solicitat amnistierea. Când am vorbit prima oară cu ofiţerul supraveghetor, a râs şi mi-a spus că încerc imposibilul.

— Aţi spus că aveţi încredere în mine, i-am amintit eu.

— Bineînţeles că am, mi-a răspuns el. Am încredere în tine mai mult decât în oricare alt condamnat pe care-l cunosc.

— Atunci scrieţi o scrisoare în favoarea mea.

A trimis o scrisoare de o pagină, în care afirma că absolv un colegiu biblic în 16 mai, 1981 şi doresc să-mi fie ridicate toate restricţiile de circulaţie pentru a-L servi mai eficient pe Isus Cristos. Ofiţerul recomanda examinarea atentă a cererii mele de amnistiere. Au trecut câteva săptămâni şi n-am primit răspuns.

În 15 mai, la ora 10:00 mi-am luat ultimul examen şi am absolvit în trei ani un colegiu de patru ani. În timp ce mă îndreptam spre clădirea asociaţiei studenţeşti unde urma să sărbătorim absolvirea, o profesoară m-a oprit, m-a felicitat şi m-a întrebat care sunt planurile mele de viitor.

— Mă întorc în Carolina de Sud şi pun bazele unei organizaţii creştine, i-am explicat eu. Îl voi sluji pe Domnul toată viaţa.

— Acum câteva luni ai cerut să mă rog pentru amnistierea ta, şi-a amintit ea. Ai vreo veste?

— Nu încă, dar cred sincer că mâine, la festivitatea de absolvire, voi fi liber complet ca să-L slujesc pe Cristos. Până mâine voi afla, am afirmat eu încrezător.

Profesoara a plecat clătinând din cap.

Pe la ora 14:00 m-am întors acasă. După o oră a sunat telefonul.

— Vino repede până aici! mi-a spus ofiţerul care răspundea de mine.

— S-a întâmplat ceva? am întrebat eu. A jefuit cineva banca? am spus eu doar pe jumătate în glumă.

— Nu mai face pe glumeţul şi vino repede!

Când am intrat în biroul ofiţerului, mi-a întins o scrisoare de la Comitetul pentru Amnistii şi de la guvernatorul Georgiei. Cazierul meu a fost şters şi drepturile mele de cetăţean al Statelor Unite au fost restabilite. Nu mă mai aflam în libertate supravegheată. Acum eram complet liber să-L servesc pe Cristos.

— Aceasta este opera lui Dumnezeu, nu a omului, am spus eu. Cu câţiva ani în urmă m-a iertat de toate păcatele mele şi mi-a dăruit viaţă veşnică. Acum El m-a iertat a doua oară!

Ofiţerul care fusese însărcinat cu supravegherea mea mi-a spus printre lacrimi:

— Ştii, Harold, cred că ai reuşit să faci şi din mine un credincios.

O veste bună devine şi mai bună dacă te bucuri de ca împreună cu prietenii tăi, dar nu era nimeni prin preajma mea. Colegii erau foarte ocupaţi în campus şi mulţi dintre prietenii mei se aflau deja pe drum spre Birmingham pentru festivitatea de absolvire. Dar, salvator, a sunat telefonul. Era un prieten. Gene Anderson din Myrtle Beach, Carolina de Sud. Telefonase că nu poate veni la absolvire, dar a promis că se va ruga pentru mine. Când a aflat de minunea amnistiei a plâns.

La ora şase m-am dus la capelă pentru un serviciu de seară, la lumina lumânărilor. Sala întunecată se lumina pe măsură ce fiecare absolvent intra cu o lumânare în mână. Aveam la dispoziţie treizeci de secunde pentru a ne spune numele, oraşul de unde suntem, specializarea de la colegiu, ce vom face şi alte planuri sau scopuri. A venit rândul meu să mă adresez studenţilor şi profesorilor. Mulţi dintre ei s-au rugat pentru mine în cei trei ani de studii. Am recunoscut şi mulţi prieteni care au venit de la mare depărtare ca să fie prezenţi la această ocazie, posibilă doar datorită sprijinului lor financiar şi prin rugăciune.

— Cred că voi avea nevoie de mai mult de treizeci de secunde, am început eu. Mulţi nu-mi cunoaşteţi trecutul. L-am primit pe Cristos în închisoare şi mai târziu Dumnezeu m-a eliberat. Acest colegiu m-a acceptat şi m-a instruit, iar acum, după absolvire, încep lucrarea creştină. Acum două luni am solicitat amnistierea, dar mulţi mi-au dat puţine speranţe. Astăzi am primit o scrisoare pe care doresc s-o citesc în faţa dumneavoastră.

Am citit scrisoarea şi toţi cei prezenţi au fost bucuroşi şi L-au slăvit pe Cristos.

Ceremonia absolvirii a avut loc a doua zi. Când m-am dus să-mi primesc diploma, am fost aplaudat. De fapt, onoarea ce mi s-a făcut Îi aparţine lui Cristos. Am fost bucuros că am putut face ceva pentru Salvatorul meu.

După câţiva ani m-am întâlnit cu toţi membrii Comitetului de Amnistii şi le-am mulţumit personal că au avut încredere în mine. Preşedintele, cel care, cu ani în urmă, a spus că nu voi fi eliberat niciodată, mi-a strâns mâna şi a afirmat că este mândru că mă cunoaşte. M-a rugat să ţinem legătura. Am mulţumit lui Dumnezeu pentru aceşti oameni şi pentru guvernator, pentru că au avut curajul să mă elibereze.

Ultimul lucru pe care şi-l doreşte un fost puşcăriaş este să se reîntoarcă în închisoare. Totuşi, în 21 mai 1978, m-am dus la Georgia State Penitentiary. dar nu ca deţinut, ci ca slujitor al Evangheliei lui Isus Cristos. Directorul ne-a permis să oficiem o slujbă religioasă şi Bobby Richardson a predicat. Le scrisesem dinainte unor deţinuţi că vin la închisoare. Când am intrat în hol, un gardian m-a îmbrăţişat:

— Omule, ţi-am simţit lipsa.

Era gardianul pe care îl ameninţasem că-l trimit în Turnul Şase. S-a întors către Bobby şi i-a spus:

— Nu există deţinut ca Harold Morris. Este cel mai grozav om din câţi cunosc. Mi-a salvat serviciul. Îl iubesc!

Un alt gardian mi-a spus:

— Când intru în fosta ta celulă, deţinuţii de acum nu-mi spun un cuvânt. Se uită la mine ca la un animal. Dar tu vorbeai cu mine. Îmi lipseşti.

Cuvintele gardienilor au însemnat mult pentru mine, fiindcă mi-am amintit ce atitudine urâtă am avut când am intrat în penitenciar. Mi-am dat seama din nou de puterea extraordinară a lui Dumnezeu de a schimba oamenii.

Un deţinut negru, un artist care şi-a petrecut cea mai mare parte din cei peste şaizeci de ani în închisoare; în condamnări mai scurte, i-a spus iui Bobby:

— Domnule Richardson, vreau să vă vorbesc despre Super Honky. El nu ştie, dar m-a condus la Dumnezeu. Super Honky a fost cel mai bun sportiv alb al închisorii. Era diferit de ceilalţi şi m-am întrebat de ce. Într-o zi l-am întrebat. Mi-a răspuns: „Ai nevoie de Isus în viaţa ta!" M-am întors în celula mea şi m-am gândit la cuvintele lui. Mi-am dat inima lui Isus. Îmi lipseşte Super Honky. Este altfel decât ceilalţi. Este singurul care a venit să ne vadă.

De la eliberarea mea din Georgia State Penitentiary am vizitat penitenciarul de mai mult de cincizeci de ori. La o evanghelizare Betsy Richardson (soţia lui Bobby), împreună cu prietenele ei, au pregătit şaptezeci de torturi pentru deţinuţi. Aceştia au fost copleşiţi de acest gest neobişnuit de dragoste.

Am vorbit în faţa câtorva mii de deţinuţi din multe închisori din ţară. De regulă vorbeam pe terenul de sport, dar preferam să le mărturisesc despre Cristos în celulă. Adunările mari şi serviciile de la capelă nu făceau decât să spargă gheaţa pentru evanghelizarea personală. De obicei rămâneam o zi întreagă, intrând din celulă în celulă, inclusiv în celulele condamnaţilor la moarte. Era dificil de predicat Evanghelia, dar eficient. Majoritatea deţinuţilor erau interesaţi ce pot face pentru ei şi urmăreau doar foloasele materiale. Dar vorbind de la om la om, îmi dădeam seama ce doreau. Când erau sinceri, Isus avea ocazia să lucreze în inima lor.

Când am fost în închisoare mi-am dat seama că nevoia cea mai mare a unui om care devenea creştin acolo era ucenicia. Acesta a devenit scopul principal al lucrării mele: să-i ajut pe cei dedicaţi Domnului să devină ucenicii Lui. Dumnezeu mi-a dat capacitatea de a discerne între creştinii autentici şi cei care se prefăceau. Nu ezitam să fiu tranşant cu ei. Nu lucram cu cei care urmăreau alte scopuri, dar când găseam un deţinut interesat sincer să studieze Biblia şi să crească în cunoaşterea lui Cristos, mă ocupam atent de el. Un deţinut care are zel pentru Domnul poate aduce la Cristos mai mulţi oameni decât o pot face cei liberi.

Totuşi, uneori, oamenii care au cea mai mare nevoie de ajutor sunt ultimii de care ai vrea să te ocupi. De exemplu, am ezitat mult timp să lucrez cu un deţinut pe nume Matt. Matt nu era genul de om care să-mi placă. Avea două condamnări pe viaţă pentru violarea a două femei. Am stat împreună aproape zece ani în închisoare, dar l-am evitat chiar şi după ce am devenit creştin.

Povestea vieţii lui era tragică. Când avea zece ani, sătul de abuzurile la care a fost supus de către părinţii săi, şi-a omorât mama cu o crosă de baseball. Vecinii au adunat bani şi au reuşit să-l scape de acuzaţia de omor. Dar violurile l-au trimis după gratii.

Cu puţin timp înainte de eliberare, am început să stau de vorbă cu Matt. În ultima mea noapte l-am vizitat şi i-am spus că-l iubesc şi mă voi întoarce să-l ajut.

Răspunsul lui nu m-a luat prin surprindere:

— Mda, bine. Toţi promit asta.

Dar m-am întors şi de fiecare dată l-am invitat pe Matt să vină la capelă. A refuzat să vină. La a opta vizită l-am văzut pe Matt în capelă, sprijinit de perete. I-am făcut semn să se aşeze. I-am spus iarăşi că îl iubesc, dar nu mi-a răspuns nimic. Puţin mai târziu, cineva m-a bătut pe umăr. Era Matt.

— Chiar îţi pasă de noi? m-a întrebat el. Toţi ştim cât de mult urai închisoarea şi totuşi ai revenit de opt ori.

— Da, ţin la voi. Te iubesc.

În acea seară a predicat un prieten al meu şi, când i-a invitat pe deţinuţi să-L primească pe Cristos, am simţit o altă atingere pe umăr. Matt plângea.

— Vrei să mă ajuţi? Doresc să-L primesc pe Cristos.

După ce i-am citit câteva versete din Romani, am îngenuncheat să ne rugăm. Eu am început rugăciunea, dar Matt a terminat-o predându-şi inima lui Cristos. Am ştiut că a fost mântuit când a încetat să-I mai ceara lui Isus să-l salveze şi a început să-I mulţumească pentru mântuire.

Stătea la uşa capelei şi le spunea deţinuţilor că L-a primit pe Cristos în inima sa şi dorea să se schimbe. A început un studiu biblic şi creştea în Cristos. Nu după mult timp, m-a invitat să le vorbesc deţinuţilor din Lifer’s Club, un grup de deţinuţi care au ispăşit cel puţin cinci ani din condamnarea pe viaţă şi sunt prizonieri model. Am fost făcut membru de onoare al grupului. Când am terminat de vorbit, Matt a cerut şi el câteva minute.

A scos un ziar cu poza unui băiat de cinci ani, atacat de un buldog. Părinţii nu aveau bani pentru operaţie.

— Acest băieţel va rămâne desfigurat toată viaţa dacă nu este operat, a spus Matt. Am început să strâng bani pentru operaţia lui.

Am ştiut că Matt făcea acest lucru pentru că şi faţa lui a fost aproape desfigurată de părinţii lui.

— Poate că unii râd de mine, a spus ci, dar eu mă descurc pentru că sunt bărbat. Acest băiat însă merită să-i acordăm o şansă.

Toţi am contribuit financiar. Unii au donat ţigări, alţii ceasurile. Colecta a însumat 700 de dolari. Ziarul local a publicat poza lui Matt şi un articol despre strângerea de fonduri pe care a organizat-o. Lumea are nevoie de oameni ca Matt şi cred că merita să-şi recapete libertatea. Dumnezeu m-a convins să lupt pentru eliberarea lui. I-am făcut o promisiune:

— Într-o zi vei fi liber. Am încredere în tine.

Am fost la Comitetul pentru Amnistii şi Eliberări Condiţionate, împreună cu câţiva prieteni creştini, şi am pledat pentru eliberarea lui Matt. După un an, în mai, 1980, Matt a fost eliberat condiţionat.

Nu voi uita niciodată ziua când l-am luat de la închisoare. Amândoi am plâns când am ieşit pe poartă. Privind spre turnul gardienilor, am spus:

— Ce zi extraordinară! Soarele străluceşte. Este ziua unui nou început. Viaţa ta s-a schimbat. Ne-au spus că vom muri aici, dar astăzi suntem liberi. Câinii nu mai latră, mitralierele paznicilor nu mai sunt îndreptate spre noi. Suntem liberi. Avem un Dumnezeu mare!

Sub privirile gardienilor şi ale altor oameni, am îngenuncheat în parcare şi i-am mulţumit pentru viaţa şi libertatea noastră.

Un creştin inimos din Carolina de Sud, membru al comitetului de Conducere al organizaţiei creştine înfiinţate de mine, împreună cu soţia lui, l-au primit pe Matt în casa lor, i-au găsit serviciu şi l-au ajutat să devină un adevărat ucenic al Domnului. În anii care au urmat eliberării sale, Matt a rămas credincios Domnului. Lecţia vieţii lui m-a învăţat că, atunci când Duhul lui Dumnezeu intră în inima unui om, el devine o făptură nouă. Are o speranţă şi un scop în viaţă.

Aceeaşi lecţie am învăţat-o şi de la Mike Godwin, condamnat la moarte. Avea reputaţia de cel mai violent om din penitenciar. A fost condamnat să moară pe scaunul electric, fiind găsit vinovat de viol şi crimă.

Cele şase luni cât am stat într-o celulă din clădirea condamnaţilor la moarte au fost cele mai negre din toată existenţa mea, dar acum Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru ele. Am aflat cum gândesc condamnaţii la moarte. Le simţeam temerile. Puteam comunica cu ei pentru că îi înţelegeam. Am predicat Evanghelia condamnaţilor la moarte în penitenciarele din cinci state.

Într-una din aceste vizite, am ajuns la penitenciarul unde Mike Godwin aştepta executarea sentinţei. Când am ajuns, am aflat că tânărul condamnat la moarte a atacat, cu o zi în urmă, un gardian şi un alt deţinut şi aproape că i-a omorât. Ceilalţi condamnaţi la moarte au fost aduşi într-o cameră mică şi le-am vorbit despre Cristos, vreo două ore. Apoi directorul m-a rugat să merg să vorbesc şi cu Mike, în celula unde a fost închis şi care semăna cu o carceră.

— Nu mai ştim ce să facem, s-a plâns directorul. Nu vrei să vorbeşti cu el?

M-a condus la o celulă cu pereţi de beton şi uşa metalică. Mike a fost adus cu cătuşele pe mâini ca să nu mă poată ataca.

— Ce vrei? s-a răstit la mine. Nu vreau să aud prostii religioase.

— Bine. Îţi promit că nu vorbim despre religie.

De fapt, doar despre aceasta puteam vorbi cu el, dar m-am îndreptat spre el şi i-am strâns mâna.

— Îmi pare rău că porţi cătuşe. Aş vrea să nu le mai ai.

— Ce vrei? a repetat el.

— Se spune că eşti foarte violent şi că ieri aproape ai omorât un gardian şi un deţinut.

— Aşa-i, a răspuns el.

— Se spune că eşti cel mai violent om din penitenciar.

— Aşa-i, a confirmat nerăbdător.

— Eu nu cred că eşti violent. Cred că eşti doar foarte supărat.

— Asta e! a exclamat el. Nu sunt violent, sunt furios.

Am răsuflat uşurat.

— Mike, ştiu că nu vrei să auzi prostii religioase şi nu-ţi voi spune aşa ceva. Dar vreau să-ţi vorbesc despre Isus Cristos şi ce înseamnă El pentru mine. Şi eu am stat nouă ani şi jumătate în închisoare.

— Tu?

— Da, eu.

Am vorbit cu el despre anii petrecuţi în închisoare şi despre oamenii care mi-au dat o Biblie care m-a condus la Cristos. I-am spus despre creşterea mea spirituală în următorii ani din închisoare şi de faptul că Isus este real. Am vorbit aproape o oră.

Mike m-a privit cu ochii plini de lacrimi şi mi-a spus:

— Nu vreau să cred în Cristos şi nici în Dumnezeu. Totuşi roagă-te pentru mine.

— Bineînţeles că mă rog.

L-am rugat pe Dumnezeu să-şi descopere puterea acestui tânăr furios pe toată lumea.

— Mike, trebuie să plec, dar voi reveni.

— Da, toţi spun aşa.

— Voi veni iarăşi, i-am repetat eu.

Am vizitat penitenciarul în fiecare săptămână. Cu toate că nu l-am văzut pe Mike, a ştiut că am venit, aşa cum promisesem.

În iunie, 1982, le-am vorbit din nou condamnaţilor la moarte. Mike nu mai era la carceră. M-a îmbrăţişat şi a stat lângă mine în timpul celor patruzeci şi cinci de minute cât am vorbit. Când am terminat, m-a bătut pe umăr. Am văzut că are lacrimi în ochi.

— Vrei să mă ajuţi? Nu mai vreau să fac rău nimănui.

— Sigur că te voi ajuta, am răspuns deschizând Biblia. Mike, este evident că eşti un om inteligent şi vreau să-ţi notezi câteva versete.

Mike a început să scrie cum i-am dictat:

Romani 3:10: „După cum este scris: ‘Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar.’"

Romani 3:23: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”.

Romani 6:23: „Fiindcă plata păcatului este moartea dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru”.

— Mike, Dumnezeu te iubeşte aşa cum scrie în Romani 5:8: „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi".

— Dă-mi să văd, mi-a cerut Mike.

I-am arătat că aşa scrie, negru pe alb, în Biblie şi apoi am deschis la Romani 10:13: „Fiindcă oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit”.

— „Oricine" se referă la mine, la tine, la toţi care-L caută pe Dumnezeu. Să vedem şi Romani 10:9: „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit". Mike, nu mă crede pe mine. Şi eu sunt om şi te pot dezamăgi, dar în Isus te poţi încrede complet. Eşti inteligent. Du-te înapoi în celulă şi citeşte versetele pe care ţi le-am indicat. Lasă-L pe Dumnezeu să-ţi vorbească.

I-am dat o Biblie. După două zile, am primit o scrisoare de la Mike.

„După ce ai plecat, m-am întors în celulă şi am citit versetele pe care mi le-ai arătat. Am citit cuvânt cu cuvânt, de mai multe ori. Mi-am dat seama că sunt adevărate, am căzut în genunchi şi mi-am deschis inima lui Isus Cristos. Mă bucur mai mult că sunt închis, dar mântuit, decât liber, însă fără Cristos. Nu vrei să mă ajuţi să-L cunosc mai bine pe Isus?"

Am fost nerăbdător să mă întorc la penitenciar. Mike era un om schimbat, dornic să înveţe despre Cristos şi să-i conducă pe alţii la Isus. Ca un om care moare de foame, a devorat toate studiile biblice pe care i le-am adus. S-a înscris la cursuri prin corespondenţă la colegiul biblic din Columbia, apoi la Universitatea South Carolina. În august, 1985, a îndeplinit cerinţele necesare pentru un curs de doi ani la universitate şi şi-a luat licenţa cu o medie foarte bună. Acum Dumnezeu se foloseşte de el într-un chip miraculos, atât în penitenciar, cât şi în afara lui, prin scrisorile pe care le trimite tinerilor cu care corespondează.

Am încurajat mulţi adolescenţi din toată ţara să-i scrie lui Mike despre problemele lor. O fată din Arkansas i-a spus că vrea să se lase de şcoală şi să fugă de acasă. Relaţiile încordate pe care le avea cu părinţii şi cearta cu prietenul ei au determinat-o să părăsească totul. Mike i-a trimis scrisori şi răspunsuri înregistrate pe casete. Dar fata s-a hotărât să-şi pună planul în aplicare. Era momentul ca Mike să fie ferm.

„Urmează-ţi planul şi fugi", i-a scris Mike, „dar să nu-mi mai trimiţi scrisori, dacă nu mă asculţi. Nu am timp de joacă. Trebuie să îngenunchezi înaintea Domnului şi apoi să ceri iertare părinţilor. Trebuie să te bucuri că şcoala la care mergi te disciplinează. Trebuie să-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru profesorii tăi. Pleacă de acasă, dar îţi spun ce vei păţi: te vei droga şi vei rămâne gravidă”.

Surprinzător, fata n-a reacţionat negativ la mustrările lui Mike. Nu după mult timp, mi-a scris mie.

„Datorită dumneavoastră şi lui Mike mi-am cerut iertare părinţilor. Mi-am dăruit inima lui Isus Cristos. Am absolvit şcoala. Voi avea o viaţă minunată. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru voi amândoi”.

Domnul mi-a pus pe inimă să lupt pentru salvarea vieţii lui Mike. Am strâns 5.000 de dolari pentru rejudecarea procesului. Pedeapsa i-a fost comutată în închisoare pe viaţă şi a fost mutat la un alt penitenciar, unde avea mai multă libertate. Am convingerea din partea lui Dumnezeu că, într-o zi, va fi liber.

Nu-i ajut pe toţi deţinuţii. Înainte de a mă angaja să încerc obţinerea eliberării cuiva, trebuie să mă conving că respectivul este creştin născut din nou şi consacrat studierii Cuvântului lui Dumnezeu. Trebuie să fiu convins că se poate adapta cerinţelor societăţii. Trebuie să fiu călăuzit de Dumnezeu să o fac. El este Cel care deschide uşile, aşa cum a făcut şi în cazul meu. Viaţa noastră este în mâinile Sale.

Isus urăşte crima, dar îi iubeşte pe oameni, chiar dacă au comis crime. Mă duc în închisori, Iudea mea, să le spun oamenilor despre dragostea lui Cristos care şterge toate păcatele. Am vorbit la mai mult de un milion de oameni, uneori în faţa unei mulţimi de 50.000 de oameni, alteori unuia singur.

Într-o zi mă aflam în capela unei închisori. Abia am început să vorbesc şi am fost întrerupt. Un deţinut pe care mi s-a părut că-l mai văzusem s-a ridicat în picioare. Stătea în rândul din faţă şi s-a întors spre sală. Nu ştiam ce are de gând să facă.

— Ce ne va spune acest om este adevărat, i-a anunţat el pe deţinuţi. Am făcut şase ani de puşcărie cu el. Era foarte rău. Dacă Isus Cristos l-a putut mântui pe el, atunci poate să ne mântuiască şi pe noi.

Sala a fost cuprinsă de un freamăt şi o adevărată trezire spirituală a avut loc acolo. Mulţi s-au decis să-L primească pe Cristos. După ce am încheiat programul, am vorbit cu deţinutul respectiv. Fusese eliberat, dar a făcut alte prostii şi a ajuns din nou la închisoare. În acea seară s-a dedicat complet Domnului.

Am auzit despre mulţi recidivişti ca acesta. Deşi însuşi cuvântul penitenciar implică noţiunea de pocăinţă şi restaurare, părerea mea este că închisorile actuale nu reuşesc să-i ajute pe deţinuţi să se reabiliteze.

Îmi amintesc de un deţinut de nouăsprezece ani care a intrat în penitenciar cu o pedeapsă de trei ani pentru furtul unei maşini. Era speriat de moarte. La scurt timp, deţinuţii mai vechi l-au învăţat să consume droguri. După un an a devenit un om violent, pregătit pentru o viaţă de infractor. Eliberat condiţionat, a ajuns pe străzi.

În închisoare nu înveţi cum să comiţi infracţiuni, dar voinţa de a le comite îţi este stimulată. Aceasta s-a întâmplat şi cu băiatul acela. Înainte de a ieşi din închisoare, un deţinut i-a dat o adresă unde se afla un seif cu bani.

— Jefuieşte-l şi te-ai aranjat pe viaţă, l-a sfătuit deţinutul.

Tânărul a găsit casa şi a bătut la uşă. O fată de cincisprezece ani i-a deschis. Nimeni nu ştie ce au vorbit, dar a omorât-o pe fată şi pe mama ei. Seiful era gol. Condamnat la moarte pe scaunul electric, băiatul aşteaptă de zece ani executarea sentinţei. Când l-am vizitat, l-am întrebat:

— Ce mai faci?

— Harold, sunt terminat, sunt terminat, mi-a răspuns el, fără să-şi ridice, de ruşine, ochii spre mine.

Trist, dar adevărat, este un om sfârşit. A intrat în închisoare un tânăr speriat, care furase o maşină să se distreze puţin. A ieşit supărat foc pe sistemul social, hotărât să se răzbune. Ca el sunt foarte mulţi.

Închisorile sunt pline de oameni înfrânţi, de oameni care au dorit totul, fără să ofere ceva în schimb, care au urmat pe cine nu trebuia, care au refuzat disciplina şi munca, care nu au învăţat niciodată cum să-şi conducă viaţa. Dar şi eu am fost odinioară un înfrânt, şi eu am dorit totul fără să dau nimic. Şi eu am urmat sfaturile cui nu trebuia. Totuşi, fiindcă Dumnezeu m-a iubit şi creştinii mi-au arătat că Isus Cristos trăieşte, am fost reabilitat şi iertat de două ori.

[CUPRINS] [ÎNAPOI] [ÎNAINTE]