Capitolul 14
ÎNGERII, FRATE, ÎNGERII...

Mă uitam ţintă la el, incapabil să înţeleg vestea. Două sentinţe pe viaţă erau o nimica toată pe lângă această veste. Omul din faţa mea mai avea douăsprezece zile de trăit!

Ce-i poţi spune cuiva care a aflat că mai are puţin timp la dispoziţie? Priveam la Russell, un tânăr care s-a dedicat trup şi suflet Domnului, care studia zilnic Cuvântul lui Dumnezeu, care trăia numai ca să-l mărturisească, şi nu ştiam ce să-i spun.

Într-un târziu, mi-am recăpătat vocea şi l-am întrebat cu o voce blândă:

— Russell, ce ai de gând să faci?

— Vreau să fac trei lucruri înainte de a muri, mi-a răspuns el. În primul rând vreau să-mi continui studiile la colegiul biblic pentru că Biblia este viaţa mea. Apoi aş da oricât să pot merge cu tine la o închisoare ca să le vorbesc deţinuţilor. În al treilea rând, vreau să vizitez Israelul şi să mărturisesc Evanghelia evreilor. Acolo vreau să mor.

Russell a mai urmat cursurile timp de o săptămână. Puterile au început să-i slăbească şi m-a rugat să vorbesc cu preşedintele colegiului să-i permită să se adreseze studenţilor. Apoi va merge la spital. Capela a fost plină până la refuz de studenţi şi profesori când a vorbit Russell şi ne-a încurajat pe toţi să nu neglijăm slujba la care ne-a chemat Dumnezeu.

— Poate că unii dintre voi încă se mai joacă cu Dumnezeu, a spus el. Când aţi venit aici, aţi avut o viziune şi un scop pe care acum le-aţi pierdut. Aceasta înseamnă să te joci cu Dumnezeu. Este momentul să vă gândiţi cu seriozitate la chemarea lui Dumnezeu.

Când a încheiat, pe feţele tuturor, studenţi sau profesori, erau lacrimi. Aplauzele care au urmat au fost pentru Isus Cristos, pe care Russell Îl onora şi prin viaţa şi prin moartea sa. Mama lui şi cu mine l-am ajutat să coboare de pe scenă şi a plecat la spital să moară acolo.

L-am vizitat în fiecare zi. Mă prefăceam că mă uit sub plapumă ca să văd dacă este întreg. Apoi exclamam surprins:

— Russell, îţi lipseşte un picior! Cred că ai cancer.

— Tu eşti altfel decât alţii, râdea el. Mă simt bine când eşti cu mine. Uneori mă chema şi noaptea.

— Frate, vino te rog până la mine. Am nevoie de ajutorul tău.

Au trecut cele douăsprezece zile, dar trupul lui s-a încăpăţânat să trăiască. Mama lui era tot timpul lângă el, mai ales că urma un tratament chimioterapeutic, cunoscut pentru efectele sale secundare. Şi-a pierdut părul şi i-a scăzut mult greutatea. Uneori accesul vizitatorilor era interzis pentru că numărul celulelor albe scădea dramatic şi exista pericolul infecţiei. Într-o zi, când am vrut să intru în salonul lui, m-a oprit la uşă.

— Opreşte-te acolo. Leucocitele au scăzut la 800. Frate, dacă vrei să intri, mai întâi trebuie să te rogi să se dubleze. Cred că Dumnezeu o va face dacă ne rugăm.

A doua zi, de dimineaţă, m-a căutat.

— Hei, frate, nu s-au dublat. S-au triplat! În următoarele săptămâni, Russell a ieşit din spital şi a intrat iarăşi de mai multe ori. Deşi era chinuit de dureri, nu şi-a pierdut credinţa, zelul de a-L mărturisi pe Cristos sau simţul umorului. Sufeream alături de el şi într-o zi, când mergeam cu maşina prin oraş, a început să mă tachineze datorită proastei mele dispoziţii.

— De ce eşti atât de tăcut? Nu fi atât de sumbru. Ascultă, frate. Ce dacă mor? Gândeşte-te puţin. Dacă mor, ajung în cer. Dacă ţi-e lene să-ţi aranjezi apartamentul, voi vorbi cu câţiva îngeri să vină să te ajute. Şi încă ceva: când ajungi tu acolo, eu voi avea deja vechime. Nu trecea o zi fără să mă roage să mergem în Israel.

— Russell, nu pot merge. Sunt eliberat condiţionat şi nu pot părăsi ţara. Roagă-l pe tatăl tău sau găseşte-ţi pe altcineva!

— Nu, doar cu tine vreau să merg.

Chiar dacă aş îndrăzni să încalc regulile eliberării condiţionate, nu aveam bani pentru o excursie atât de lungă. Russell se gândise deja la acest aspect. Avea un cec de la asigurări care acoperea cheltuielile. Cântăream ce puteam face şi ce doream să fac. M-am rugat să pot lua o decizie. Într-una din vizitele mele la spital am vorbit cu doctorul lui Russell.

— Ce mai face? l-am întrebat.

— Nu prea bine, mi-a răspuns el. Plămânul drept nu mai funcţionează iar cel stâng doar la o treime din capacitate. Nu înţeleg cum respiră. Nu cred că va trăi mai mult de patru zile.

Când am ajuns la patul lui Russell, l-am întrebat:

— Dacă ai şti că mai ai patru zile de trăit, ce ai face?

— Aş pleca în Israel. Vreau să mor acolo.

— Atunci, să mergem, m-am hotărât eu.

„Doamne, de acum înainte numai Tu poţi face ceva", m-am rugat.

— Te iubesc, frate! mi-a spus el, întinzându-se să mă sărute.

Starea lui s-a îmbunătăţit şi a început să se târguiască cu doctorul.

— Domnule doctor, dacă-mi daţi drumul acasă, vă promit că voi mânca numai legume şi mă voi întări. Sper să-mi petrec Crăciunul în Israel.

Doctorul îl iubea pe Russell ca pe copilul său şi cu greu s-a învoit să-l lase să plece.

— Oamenii mă vor crede nebun pentru ceea ce fac, a oftat el. Dar şi pe tine te vor considera nebun, mi-a spus mie.

— Toată viaţa am fost privit astfel şi nu-mi pasă, i-am răspuns eu. Hotărârea mea este luată.

M-a instruit amănunţit cu privire la îngrijirea lui Russell şi m-a întrebat dacă îi pot da injecţiile necesare, la fiecare cinci ore. L-am asigurat că mă pricep la seringi deoarece, înainte să devin creştin mi-am injectat droguri, iar la închisoare am dat injecţii şi altor deţinuţi. Mi-a dat o autorizaţie pentru folosirea seringilor şi medicamentelor.

— Permisul acesta arată-l conducătorului zborului şi oricui se interesează de legalitatea acţiunilor tale, mi-a spus el. Dacă apare vreo problemă, spune-le să-mi telefoneze. Eu mă voi ruga pentru voi.

Nu toţi colegii de la colegiu ne-au aprobat planul.

— Dacă părăseşti ţara, încâlci regulile eliberării condiţionate, mi-a reamintit un profesor, iar Russell nu rezistă fizic unei călătorii de unsprezece zile. Dacă băiatul moare, vei fi închis şi noi nu vrem aceasta.

M-am gândit că, dacă Dumnezeu n-ar fi fost de acord cu plecarea noastră, n-aş fi primit paşaport. Dar am obţinut paşaportul în urmă cu câteva luni, înainte să ştiu de dorinţa lui Russell.

De câte ori vorbeam cu Russell despre minunea obţinerii paşaportului, el remarca voios:

— Îngerii, frate, îngerii...

A doua zi, dimineaţa, părinţii lui Russell ne-au condus la aeroport. Deşi ştiau că, probabil, nu-l vor mai vedea viu pe fiul lor, au înţeles că dorinţa de a pleca îl macină şi n-au încercat să-l convingă să renunţe. Înainte de a împinge căruciorul de invalid în avion, în aceea însorită dimineaţă de duminică din decembrie, 1979, mama lui ne-a sărutat pe amândoi şi mi-a spus:

— Harold, ai grijă de el.

— Ne vom întoarce, i-am spus eu încercând să par convins.

În timpul zborului spre New York şi apoi al celui de unsprezece ore până în Israel, Russell a vorbit despre Cristos cu oricine îl asculta. Majoritatea pasagerilor erau evrei şi s-au simţit atraşi de tânărul bolnav. Erau curioşi să ştie de ce doreşte să călătorească în Israel, în starea lui. Chiar şi unii din personalul zborului au stat lângă fotoliul lui, în timp ce vorbea din Cuvântul lui Dumnezeu şi le explica motivele călătoriei lui în Israel, încheia cu cuvintele:

— Partea cea mai interesantă abia acum urmează. Ascultaţi-l pe el, spunea arătând spre mine.

Eu continuam cu repriza a doua. La un moment dat am simţit că cineva mă strânge de umăr. Când m-am întors, o stewardesă plângea:

— Domnule, Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că sunteţi împreună cu băiatul acesta în avion, ne-a mărturisit ea. Eram gata să divorţez de soţul meu, dar, după cuvintele acestui băiat, m-am decis să rededic căsătoria noastră lui Dumnezeu. Vă mulţumesc. Vă rog să aveţi grijă de el.

Imediat după sosirea la Tel Aviv, am închiriat o maşină. Doctorul m-a avertizat că cel mai mic efort fizic îl va epuiza pe Russell şi şansele lui de supravieţuire se vor diminua. Conducerea maşinii era total interzisă. Dar imediat după închirierea maşinii, Russell m-a anunţat că vrea să conducă.

— Preia volanul, i-am spus eu şi ne-am îndreptat spre Ierusalim.

N-am parcurs nici un kilometru şi am observat două fete îmbrăcate în uniforme militare, care făceau autostopul. Russell a oprit şi fetele au urcat în spate. Una dintre ele vorbea fluent engleza, fiind absolventă a Universităţii din Boston. L-a ascultat pe Russell vorbind despre credinţa sa în Isus Cristos şi, când a ajuns acasă, ne-a lăsat numărul ei de telefon. Dorea să luăm masa împreună.

Am găsit o cameră la hotelul Moria şi ne-am planificat astfel vizitele, încât Russell să se poată odihni şi lua injecţiile la timp. Din cinci în cinci ore umplea seringa şi mi-o aducea. Dacă era noapte, mă trezea.

Oriunde mergeam, oamenii erau atraşi de Russell. Mulţi îl opreau pe stradă şi îi ofereau ceea ce dorea mai mult: ocazia să-L mărturisească pe Cristos. După două zile în Ierusalim, Russell a vrut să ne întoarcem la Tel Aviv. De acolo ne-am dus în frumosul oraş Haifa, unde am ajuns pe înserate. Lunga călătorie l-a epuizat pe Russell şi se părea că starea lui se înrăutăţeşte. Dar după o noapte de odihnă şi după ce a mâncat legume crude, şi-a recăpătat puterile.

În a şasea zi a călătoriei, Russell m-a trezit la ora trei noaptea şi mi-a cerut să-i fac o injecţie. Întinzându-mi seringa, m-a anunţat că medicamentele s-au terminat.

— Poftim? am exclamat eu neîncrezător.

— Trebuia să iau o singură doză la cinci ore, dar durerile au fost atât de mari, încât am dublat injecţia. Nu mai avem morfină.

Am intrat în alertă. Dimineaţa, Russell tremura de durere şi voma. M-am dus la o farmacie. Farmacistul a citit scrisoarea doctorului dar mi-a spus că nu mă poate servi. Când l-am rugat să-i telefoneze doctorului, a refuzat.

Am plecat repede spre hotel să-i telefonez eu doctorului şi, când am ajuns, am observat că starea lui Russell se deteriora rapid. Când am prins Birmingham-ul la telefon, doctorul era în operaţie. I-am lăsat un mesaj mamei lui Russell să ia legătura cu doctorul.

La sfârşitul după-amiezei, Russell sângera pe gură, expectora ţesuturi moarte, cădea în comă şi îşi revenea. Disperat, am telefonat mai multor doctori, dar nimeni n-a înţeles urgenţa situaţiei. M-am gândit chiar să jefuiesc farmacia, dar am renunţat la această idee. Debusolat, am căzut în genunchi lângă patul lui Russell şi m-am rugat.

Citind din nou scrisoarea doctorului lui Russell, am observat că el a scris şi un verset (1 Corinteni 10:31): „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu". Aceste cuvinte m-au mângâiat.

Peste câteva minute a sunat telefonul. Era farmacistul care mi-a spus că doctorul lui Russell a vorbit cu el. Era de acord să-mi elibereze morfină dacă găsesc un doctor care să-i dea o reţetă. Tot el mi-a dat şi numărul unui doctor care vorbea engleza. Doctorul a venit imediat la hotel.

După ce l-a examinat, mi-a spus:

— Este pe moarte. Nu va rezista până dimineaţă. Ce faceţi acum în Israel?

Doctorul i-a dat lui Russell câteva injecţii. În acest timp, i-am explicat motivele călătoriei noastre. A fost foarte uimit.

— Las medicamente pentru noapte, mi-a spus el. Mâine dimineaţă, la ora opt, vin să văd ce mai face pacientul. Dacă mai trăieşte, vă mai dau o reţetă.

În timpul nopţii i-am administrat lui Russell injecţii şi m-am rugat. Cam pe la ora 3:00 şi-a deschis ochii. Am alergat la pat şi l-am apucat de mână. Îi era sete şi dorea un suc de portocale. Am alergat pe străzile din Haifa şi după o oră m-am întors cu băutura. Dimineaţa i-am dat legume şi i-am făcut baie înainte de sosirea doctorului. Surprins de starea bună a pacientului, doctorul s-a dus la farmacie şi s-a întors cu suficiente medicamente pentru tot restul şederii noastre în Israel.

După o odihnă de două zile, Russell era în stare să călătorească iarăşi. Ne-am îndreptat spre oraşul de coastă Nahariya. Russell a telefonat unei familii britanice creştine care s-au mutat de curând în oraş şi am fost invitaţi să-i vizităm. În timp ce Russell se odihnea, David, fiul de nouă ani al gazdelor noastre, a venit la mine. Ochii îi era întunecaţi de tristeţe.

— De ce moare? Nu este drept.

— Fiule, multe lucruri nu înţeleg, i-am răspuns. Căile Domnului nu sunt căile noastre, iar gândurile Lui nu sunt gândurile noastre. Nu pot să-ţi motivez acum de ce se întâmplă toate acestea, dar trebuie să ne încredem în Dumnezeu. Vom înţelege într-o zi.

— Vreţi să-mi faceţi un serviciu? m-a rugat băiatul. Când vă întoarceţi în Statele Unite, mă anunţaţi dacă Russell moare?

— Promit, i-am răspuns eu.

Când a sosit momentul plecării, tatăl lui David ne-a condus la maşină cu o Biblie în mână.

— Vreau să vă citesc un verset înainte să plecaţi, ne-a spus el.

Versetul pe care l-a citit a fost 1 Corinteni 10:31: „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu”.

Russell mi-a aruncat o privire cu subînţeles şi mi-a spus:

— Îngerii, frate, îngerii...

Întorcându-ne la Ierusalim, am luat-o pe un drum denivelat şi am mers cu cincizeci de kilometri pe oră. Într-o zonă pustie, maşina a părăsit drumul şi s-a oprit chiar înainte să se răstoarne. Russell a căzut de pe scaun. Îmi imaginam titlul cu litere de o şchioapă din ziare: Un fost puşcăriaş ucide un băiat bolnav de cancer în Israel. Maşina s-a oprit în urma impactului şi bănuiam că s-a avariat serios. Dar am încercat să o pornesc şi, spre surprinderea mea, motorul a pornit imediat. După ce am scos maşina dintre pietre, am examinat-o. Nu avea nici o urmă de coliziune şi motorul funcţiona la fel de bine ca înainte. Russell a găsit repede explicaţia:

— Îngerii, frate, îngerii...

A doua zi am participat la o slujbă la Grădina Mormântului, locul unde se credea că a înviat Cristos. L-am înfăşurat pe Russell într-o pătură ca să-l feresc de răcoarea dimineţii. Privind spre Golgota, dealul stâncos unde a fost răstignit Cristos, Russell a şoptit:

— El există, Harold, El există. Este viu. Spune şi altora acest adevăr.

Ziua următoare am fost invitaţi în casa unei fete numită Estera, pe care o întâlnisem la Grădina Mormântului. Au fost cam douăzeci şi cinci de invitaţi şi câţiva dintre ei l-au acceptat pe Cristos, în urma mărturiei lui Russell. La câteva minute după ce am sosit la hotel, Estera ne-a telefonat.

— N-o să vă vină să credeţi, ne-a spus ea. Mâine sunteţi amândoi invitaţi la Knesset (parlamentul israelian - n.tr.) să-l întâlniţi pe Yechiel Kadashai. El este al doilea om din ţară, consilierul principal şi cel mai apropiat prieten al primului ministru, Menachem Begin.

Cum s-a aranjat o întâlnire atât de neobişnuită? Se pare că Estera, o fată care a moştenit curajul anticei regine cu acelaşi nume, a văzut în Russell o dragoste atât de mare faţă de Cristos, încât i-a telefonat domnului Kadashai. Când i-a explicat că Russell a venit în Israel, în starea lui muribundă, din dragoste pentru poporul evreu, acesta a fost de acord să ne întâlnească.

Russell a stat treaz toată noaptea, scriind două mesaje din Romani, capitolele 10 şi 11. A doua zi, care era ajunul Crăciunului, Estera ne-a condus la Knesset. Aici am fost întâmpinaţi călduros de domnul Kadashai.

— Intraţi, ne-a invitat el, strângându-ne mâinile, vă aşteptam. Când am intrat în biroul lui, am observat o uşă în partea stângă. Domnul Kadashai i-a oferit un scaun lui Russell şi s-a aşezat în faţa lui. Russell şi-a scos Biblia şi hârtia pe care şi-a pregătit mesajul şi i-a vorbit liderului israelian despre Isus Mesia.

După câteva minute domnul Kadashai i-a luat Biblia şi i-a arătat câteva versete din Vechiul Testament. Apoi, ne-a dat o carte pe care a scris-o, cu autograful său. Titlul cărţii era „Mituri şi fapte din 1978, o relatare concisă a conflictului arabo-israelian”. După ce i-am povestit şi istoria vieţii mele şi credinţa pe care o am, domnul Kadashai m-a întrebat:

— Deci ai fost închis? Şi Menachem Begin a fost închis, în condiţii de totală izolare, în Rusia. A scris şi o carte despre experienţele sale, intitulată „Nopţi albe”. Domnul Begin şi-a ales acest titlu fiindcă nopţile din deşert, aşa cum le vedea din celulă, nu erau niciodată întunecate.

Spunând acestea, s-a ridicat şi a ieşit pe uşa din stânga pe care o observasem când am intrat în birou. Peste câteva clipe s-a întors împreună cu domnul prim-ministru Begin.

— Dumnezeu să te binecuvânteze, tinere, mi-a spus domnul Begin, strângându-mi mâna. Apoi s-a întors spre Russell şi expresia caldă a feţei lui s-a schimbat când a văzut în ce stare se afla. A înaintat spre el şi i-a întins mâna într-un gest de prietenie.

— Domnul să fie cu tine, tinere, i-a spus lui Russell. Fără nici o ezitare, Russell şi-a scos al doilea mesaj pe care şi-l pregătise şi i l-a întins primului ministru.

— Domnule Begin, l-am pregătit pentru dumneavoastră. Dacă-l veţi studia, veţi vedea că Isus este într-adevăr Mesia. Într-o zi fiecare genunchi se va pleca în faţa Lui şi fiecare gură va recunoaşte aceasta.

Domnul Begin a pus hârtiile în buzunar şi a mai stat puţin de vorbă cu noi. La încheierea conversaţiei, i-am spus:

— Domnule Begin, vă mulţumim că ne-aţi primit. Este o zi pe care n-o vom uita niciodată. Dar trebuie să vă mai spun ceva înainte de a pleca. Când Russell a aflat că mai are de trăit doar patru zile, l-am întrebat ce vrea să facă cu puţinul timp pe care-l mai are la dispoziţie. Mi-a răspuns că vrea să vină în Israel şi să moară aici. Vă iubeşte, pe dumneavoastră şi poporul evreu atât de mult, încât a dorit să vină să-şi sfârşească viaţa aici.

Domnul Begin l-a îmbrăţişat pe Russell, ca un tată care îşi îmbrăţişează fiul şi am văzut că avea lacrimi în ochi când i-a vorbit.

— Domnul să fie cu tine, tinere, pentru că eşti un câştigător. Într-o zi te vei întoarce în Israel.

S-a întors şi a ieşit din cameră.

Ne-am întors la hotel, uimiţi de faptul că Dumnezeu a adus în viaţa noastră oameni atât de importanţi.

Ziua de Crăciun am petrecut-o în Betleem, locul naşterii Salvatorului nostru. Scara am participat la o slujbă în ogorul lui Boaz. Mesajul intitulat „Maria a născut un Miel" a fost plin de semnificaţii. Mi-am pus mâinile pe umerii lui Russell şi m-am gândit la viaţa şi moartea Mielului binecuvântat al lui Dumnezeu.

Starea sănătăţii lui Russell se agrava continuu, dar el era mulţumit că a realizat ce a dorit Dumnezeu. Am cumpărat bilete la avion mai devreme decât era planificat. Dumnezeu ne-a binecuvântat călătoria peste aşteptările noastre. Deşi nu aveam camere reţinute dinainte, întotdeauna am găsit unde să locuim. Dumnezeu l-a ferit pe Russell de diaree, despre care doctorul ne-a avertizat că este mortală în cazul lui. I-a oferit numeroase ocazii să-şi mărturisească credinţa.

Împlinindu-şi visul, Russell nu mai zâmbea. În avion, şi-a cheltuit ultimele rezerve de energie mărturisindu-l pe Cristos. Suferinţa îi creştea oră de oră şi, deşi ştiam că Dumnezeu ne conduce vieţile, nu înţelegeam de ce îngăduie atâta durere. Cu cât ne apropiam de New York, cu atât starea lui Russell se agrava.

În aeroport, l-am dus în braţe şi l-am aşezat într-un scaun cu rotile până i-am telefonat mamei lui. Russell a adormit în acest timp. Am ajuns la Birmingham la ora trei dimineaţa şi am simţit cum Russell m-a strâns uşor de mână.

— Hai să ne rugăm, m-a îndemnat el.

Nu voi uita niciodată rugăciunea lui:

„Tată, Îţi mulţumesc că mi-ai permis să-mi împlinesc visul. Îţi mulţumesc că m-ai adus acasă să-mi mai văd o dată mama. Tată, te rog să-i binecuvântezi pe cei care nu sunt la fel de fericiţi ca mine”.

Am observat că plângea şi am ştiut că s-a rugat şi pentru mine. Russell şi-a întâmpinat moartea cu seninătate, dar eu eram distrus sufleteşte. A crezut că nu sunt la fel de fericit ca el, pentru că nu înţelegeam cum poate fi mâna lui Dumnezeu peste el în toate suferinţele prin care trecea.

Russell a mai trăit patruzeci şi două de zile după sosirea noastră din Israel. L-am vizitat aproape zilnic. În 7 februarie, 1980, era programat să vorbească deţinuţilor din Georgia State Penitentiary. Şi-a dat seama că nu avea energia necesară şi m-a rugat să merg eu în locul lui.

În dimineaţa respectivă i-am telefonat la spital.

— Russell, te iubesc şi vreau să-ţi mulţumesc pentru influenţa pe care ai avut-o în viaţa mea. Eu am trăit ani mai mulţi, dar tu eşti atât de tânăr. Dacă aş putea, m-aş simţi onorat să mor cu în locul tău.

— Ştiu, a şoptit Russell. Respirând cu greutate, a adăugat: Harold, eşti un prieten fidel şi nu uita nicicând că, în primul rând, trebuie să-I fim credincioşi lui Cristos.

Aceasta a fost ultima noastră conversaţie. Peste câteva ore Russell a fost împreună cu Isus. Exemplul lui m-a învăţat că ceea ce contează nu este lungimea vieţii, ci calitatea ei. Dumnezeu a primit mai multă glorie din cei douăzeci de ani câţi a trăit Russell, decât din întreaga mea viaţă.

În închisoare am învăţat că loialitatea în prietenie este un lucru bun, dar de la Russell am învăţat că credincioşia faţă de Cristos este mult mai valoroasă. Credinţa lui Russell m-a ajutat să cresc spiritual.

Văzându-l murind, am înţeles ce este viaţa omului. Deviza vieţii lui Russell a fost versetul din Romani 1:16: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos, fiindcă ca este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului”.

Acesta a fost Russell Moore. Fiinţa lui a continuat să trăiască în mine, amintindu-mi mereu ce poate face Dumnezeu printr-un om credincios.

[CUPRINS] [ÎNAPOI] [ÎNAINTE]