Capitolul 12
ÎN SFÂRŞIT, LIBER!

Zăpezile iernii s-au topit şi a venit primăvara. Apoi, când vara se pregătea să lase loc toamnei, am început să activez şi în cadrul unui program pentru copiii săraci, pe lângă slujba pe care o aveam de a vorbi în şcoli. Mai mulţi gardieni erau membri ai organizaţiei Jaycees din oraşul Reidsville, aflat la o depanare de 10 kilometri de penitenciar. Ei colectau jucării stricate şi mi le aduceau să le repar. Îmi aduceau piesele de schimb necesare, dar contribuiam şi eu cu bani la plata deţinuţilor care mă ajutau să repar şi să vopsesc biciclete, triciclete, camioane, păpuşi şi maşinuţe.

În ajunul Crăciunului gardienii au încărcat jucăriile în maşini şi au plecat să le împartă copiilor. Cât de mult aş fi vrut să văd fericirea zugrăvită pe feţele lor! Bucuria de a realiza ceva valoros mi-a umplut sufletul de căldură. În ziarul local a apărut un articol despre împărţirea jucăriilor copiilor săraci şi mi-a fost publicată chiar şi poza.

Întinzându-mă pe pat, în ziua de Crăciun, mi-am amintit primul meu Crăciun din Georgia State Penitentiary. Nu aveam nimic în afară de o pereche de mocasini, roşi de atâta purtat. I-am schimbat contra a şase sticle de Pepsi. Nu mai aveam nevoie de femei frumoase şi maşini luxoase. Un Pepsi îmi era de ajuns.

Mi-am aşezat sticlele pe pervaz, sperând că vântul le va răci. Lungit pe pat, sorbeam încet din băutura călduţă şi mă văităm: „Ce Crăciun... ce Crăciun!"

Cât de mult s-a schimbat viaţa mea de când Pruncul Sfânt, născut într-o zi de Crăciun, a devenit centrul existenţei mele. Într-adevăr, ce Crăciun! Dar şi această sărbătoare a trecut, iar rutina vieţii din penitenciar şi-a reluat cursul. În 6 ianuarie, 1978, pe la ora 19:00, un gardian a descuiat uşa celulei şi mi-a spus:

— Pregăteşte-te. Mergi undeva afară. Unul dintre consilieri mă aştepta pe hol.

— Vii cu mine, mi-a spus el scurt, fără altă explicaţie. Părăsirea penitenciarului era un fapt neobişnuit, mai ales că nu-mi fuseseră puse cătuşe. Consilierul m-a condus până la Reidsville, a parcat în faţa unui restaurant şi m-a însoţit înăuntru. Aici avea loc un banchet. I-am recunoscut pe primar, pe şerif şi pe câţiva dintre gardieni, membri ai organizaţiei Jaycees. Soţiile lor erau şi ele prezente şi eu nu aveam nici cea mai mică idee ce caut la banchet, mai ales că purtam hainele de puşcăriaş. După câteva clipe am crezut că înţeleg motivul prezenţei mele acolo.

„Consilierul m-a adus aici să spăl vasele", am presupus eu. „Când se termină petrecerea, voi spăla vasele şi voi face curăţenie".

Consilierul mi-a indicat un loc unde să mă aşez şi mi-a spus să-mi iau o farfurie.

„Oh, dar asta este excelent. Cel puţin mănânc o masă bună". Mulţi oameni din oraş au venit să vorbească cu mine în timpul banchetului. După ce am făcut cunoştinţă cu mai mulţi invitaţi, mi-am dat seama că toţi aparţineau aceleaşi organizaţii, Jaycees. Mai târziu, consilierul care mă adusese s-a adresat invitaţilor. A vorbit despre programul de împărţire a jucăriilor, de efortul depus pentru colectarea şi repararea lor şi despre încântarea copiilor care le-au primit.

— Doamnelor şi domnilor, a continuat el, ca o recunoaştere a contribuţiei aduse fericirii copiilor săraci din oraşul nostru, îi acordăm lui Harold Morris Premiul de onoare al Organizaţiei Jaycees.

Asistenţa a izbucnit în aplauze, iar eu încercam să mă conving că totul este real şi că nu mă voi trezi în celulă descoperind că totul n-a fost decât un vis. Când aplauzele s-au încheiat, consilierul mi-a cerut să spun câteva cuvinte. Am privit chipurile gardienilor. Era un lucru neobişnuit ca un deţinut să aibă o relaţie bună cu gardienii şi mai neobişnuit să primească aşa o cinste în prezenţa soţiilor şi copiilor lor şi a oficialităţilor oraşului. Mulţumirile mi-au fost acceptate, fără ca cineva să-şi imagineze ce-mi trecea prin minte.

„Ce onoare pentru un condamnat! Înseamnă că mai am speranţe. Tata a greşit în privinţa mea. Eu pot realiza ceva bun în viaţă. Îţi mulţumesc, Doamne!"

Dar realizările mele şi faptul că eram creştin nu mi-au potolit setea de libertate. Eram chinuit de dorinţa de libertate şi de deznădejdea că n-o voi obţine niciodată. În cele din urmă m-am decis: dacă nu sunt eliberat condiţionat până în 6 aprilie, duminica de Paşti, voi evada.

Directorul mi-a promis o permisie de şaizeci de ore pentru sărbătoarea Paştelor. N-am împărtăşit nimănui planul meu. Nu ştiau de el decât fratele meu, care urma să mă ia din faţa penitenciarului, şi un prieten care-mi dădea bani suficienţi ca să ies din ţară. Amândoi doreau să mă elibereze pe cale legală, dar erau aproape convinşi, ca şi mine, că şansele mi se reduseseră.

Decât să mă vadă putrezind în închisoare, ei erau gata să-şi asume riscul.

Urma să folosesc un paşaport fals cu care puteam ajunge departe de ţară, înainte de raportarea absenţei mele la penitenciar. Ştiam că nu fac bine, dar nu mai aveam altă alternativă. Din fericire, Dumnezeu a intervenit înainte să-mi pun planul în aplicare. În ziua de 1 martie am primit o scrisoare de la Comitetul de Stat pentru Amnistii şi Eliberări Condiţionate. Tremurând, am deschis-o. Scrisoarea din plic, reprodusă în carte, mi-a adus libertatea mult râvnită.

Libertatea! Ştiu că Dumnezeu s-a folosit de eforturile familiei şi ale prietenilor mei, dar cred că rugăciunea este cauza principală a eliberării mele. Am primit permisiunea să vorbesc cinci minute cu fratele meu, Carl, şi să-l anunţ vestea bună.

Paisprezece martie, peste două săptămâni! Dar cele paisprezece zile mi s-au părut doi ani. Mă temeam să mai ies din celulă. Nu doream să mai dau de vreun necaz, sau să fiu ucis. Nevrând să-mi asum nici un risc, am stat doar în celulă şi m-am rugat cum nu m-am mai rugat înainte.

Eram nerăbdător, dar şi speriat, să ies într-o lume pe care n-o mai cunoşteam, dar eram sigur de un lucru: va fi o încântare pentru mine să-L slujesc pe Domnul în lumea celor liberi.

Aveam şi un serviciu la Brookland Boys Home, în oraşul Orangeburg, Carolina de Sud. Ofiţerul însărcinat cu supravegherea mea mi-a explicat că voi fi încredinţat altui ofiţer din Orangeburg şi că libertatea mea depinde de respectarea multor reguli: nu puteam ieşi din oraş. Nu puteam să-mi părăsesc casa înainte de ora 6:00 sau să rămân în oraş după miezul nopţii. Aveam nevoie de aprobarea ofiţerului supraveghetor pentru orice lucru, cât de mic, în afara respiraţiei. Cumpărarea unei case, a unei maşini, căsătoria, toate le puteam face numai pe baza aprobării. Datorită condamnării pentru jaf şi crimă, dreptul cetăţeniei nu mi-a fost reacordat. Dar toate acestea nu mai contau... eram liber! În 13 martie, ultima zi de penitenciar, am fost să-mi vizitez câţiva prieteni. M-am întâlnit cu un deţinut care îşi petrecuse patruzeci şi şapte de ani în închisoare. Ce tragedie să-ţi iroseşti viaţa! Au fost multe îmbrăţişări şi rugăciuni pentru reuşita mea în lumea liberă.

 

Comitetul de Stat pentru Amnistii şi Eliberări Condiţionate

Camera 610 800 PEACHTREE STREET ATLANTA, GEORGIA, 30308

JAMES T. MORRIS Preşedinte J.O. Partain, Jr, Membru Mrs.Mamie B.Reese, Membru Floyd Busbee, Membru Mobley Howell, Membru

Martie, 1, 1978
Domnului Harold Morris; D-7739
Georgia State Prison
Star Route, Reidsville, Georgia 30453

Dragă Domnule Morris,

După examinarea atentă şi deliberarea îndelungată a cazului, Comitetul de Stat pentru Amnistii şi Eliberări Condiţionate a decis eliberarea dumneavoastră condiţionată. Aceasta înseamnă că vi se permite să vă efectuaţi restul pedepsei, mai puţin timpul în care s-a considerat că v-aţi comportat bine, în afara penitenciarului, unde puteţi să vă câştigaţi singur existenţa şi avea o viaţa normală.

Certificatul eliberării condiţionate vă va fi înmânat în cel mai scurt timp de directorul penitenciarului care vă va explica condiţiile eliberării, care se află pe verso. Aceste condiţii vă vor fi explicate încă o dată de ofiţerul însărcinat cu supravegherea dumneavoastră. Fiţi atent la toate condiţiile şi puneţi întrebări dacă aveţi vreo nelămurire. Nu uitaţi că singurul motiv pentru care puteţi ajunge din nou în închisoare este încălcarea acestor condiţii. Rămânerea în libertate depinde doar de dumneavoastră.

Numele şi adresa ofiţerului supraveghetor le veţi găsi pe spatele certificatului. Prezentaţi-vă imediat după eliberare la ofiţerul repartizat dumneavoastră şi respectaţi toate instrucţiunile sale. Veţi afla că vă este prieten şi sfătuitor.

Vă bucuraţi de cele mai calde salutări din partea noastră în efortul de a începe o viaţă nouă. Aţi ajuns la închisoare pentru că n-aţi respectat regulile societăţii. Credem că acum sunteţi capabil să le respectaţi şi veţi fi folositor comunităţii şi nu un pericol. Iată motivele acordării eliberării condiţionate.

Sunteţi programat pentru eliberare pe 14 martie, 1978.

Această eliberare este condiţionată până la obţinerea eliberării totale.

Vă urăm succes şi fericire.

Cu stimă,
COMITETUL DE STAT PENTRU AMNISTII ŞI ELIBERĂRI CONDIŢIONATE
 
 

JAMES T. MORRIS, Preşedinte Pentru Comitet:  Robertson Haworth Director executiv

J.O. PARTAIN, JR., Membru MRS. MAMIE B. REESE, Membru FLOYD BUSBEE, Membru MOBLEY HOWELL, Membru

Amândoi am fost emoţionaţi când ne-am strâns mâinile şi ne-am luat rămas bun. Despărţirea prietenilor nu este uşoară.

Cel mai greu mi-a fost să mă despart de colegul meu de celulă, Big Willie. În acea noapte, în celulă, am discutat despre viaţa mea în lumea oamenilor liberi şi Willie mi-a spus:

— Harold, te iubesc.

— Frate, şi eu te iubesc.

N-am dormit în acea noapte. În sfârşit a venit dimineaţa. Perfect treaz, la ora 5:00 stăteam întins pe pat, gândindu-mă la ce va urma. „Peste doar trei ore, voi părăsi închisoarea. La ora 8:00, un gardian va deschide uşa şi voi fi liber, după aproape zece ani”. Eram speriat de moarte. Dar ştiam că, din momentul când voi ieşi pe uşă, Isus Cristos va merge cu mine. Ştiam că familia care m-a sprijinit atât de mult şi prietenii mă vor aştepta afară. Mai mult decât orice, doream ca toţi să vadă schimbarea din viaţa mea. Voiam ca Isus să fie văzut în tot ce spun şi fac.

Am văzut răsăritul soarelui printre gratii. Am apucat barele reci, neprietenoase şi am urmărit cum pământul se înveşmânta în auriu. Am încercat să-mi amintesc prima zi în închisoare. Mi se părea atât de îndepărtată.

Copleşit de emoţie, am căzut în genunchi şi I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru libertate, familie, prieteni şi pentru viaţa nouă pe care mi-o oferea. Dar mai presus de orice, I-am mulţumit pentru că mi-a salvat sufletul, a stabilit o relaţie interioară cu mine şi mi-a inundat fiinţa de pace şi bucurie.

Pe genunchi, mi-am amintit cuvintele lui Isus din Matei 28:19: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile". Marcu a scris: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură" (16:15). Porunca similară din Luca 24:47 este: „Să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri". Sau, în cuvintele lui Ioan: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi" (20:21). În ziua înălţării Lui la cer, Cristos a promis: „Voi veţi primi o putere, când se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori la Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria şi până la marginile pământului" (Faptele Apostolilor 1:8).

În celula mea, în 14 martie, 1978, am luat o decizie care a direcţionat cursul ulterior al vieţii mele:

„Tată, părăsind astăzi închisoarea, voi face din tineri Ierusalimul meu; din închisori, Iudea mea; din biserici, Samaria mea; voi merge oriunde ca să te slujesc pe Tine”.

Ce bucurie va fi să spun altora despre Domnul Isus, care m-a iubit atât de mult, încât şi-a dat viaţa ca să fiu salvat de păcat şi moarte. Cât de binecuvântat mă consideram, gândindu-mă la viaţa abundentă şi eternă pe care am găsit-o în El!

Deodată am auzit sunet de paşi şi zăngănit de chei. Gardianul care a deschis uşa celulei a rămas tăcut în timp ce mă însoţea spre clădirea unde se completau actele părăsirii penitenciarului. Mai erau doi deţinuţi eliberaţi condiţionat, dar nu-i cunoşteam. Deşi eram în închisoare de mult timp, nu-i cunoşteam decât pe deţinuţii care au lucrat împreună cu mine, au stat în aceeaşi clădire sau au fost la carceră în acelaşi timp cu mine. Până la completarea documentelor, am discutat cu ei despre planurile noastre de viitor.

— Avem ceva haine pentru voi, ne-a anunţat un gardian şi ne-a întins câte un costum demodat şi o pereche de ciorapi albi. Ne-a mai înmânat câte un bilet de autobuz pentru destinaţie şi un cec de 25 dolari. Mică plată pentru zece ani de puşcărie.

— N-am nevoie de nimic, i-am explicat paznicului. Familia mă aşteaptă afară.

— Nu te aşteaptă nimeni, s-a răstit el la mine. Mai bine ia biletul şi hainele şi şterge-o de aici!

Ceilalţi doi deţinuţi şi-au schimbat hainele şi au urcat într-un autobuz spre un oraş aflat la câţiva kilometri de penitenciar. Uitându-mă după ei, mi-am imaginat ce s-ar fi întâmplat dacă şi eu eram un deţinut tipic: „Accept costumul, cecul de 25 de dolari şi biletul de autobuz. Sosesc într-un oraş necunoscut, fără buletin de identitate. De fapt, nu mai sunt cetăţean al Statelor Unite ale Americii. Mă duc la bancă şi, nu fără dificultăţi, încasez cecul de 25 de dolari. După ce îmi cumpăr trei porţii de mâncare, îmi mai rămâne doar pentru vreo două sticle de bere. Barul este locul unde n-ar trebui să mă aflu. Mă simt bine, dar sunt falit. Dorm pe trotuar şi a doua zi încep să-mi caut de lucru. Când posibilul patron îmi cere numele a trei oameni care mă recomandă, îi numesc pe directorul închisorii şi pe doi deţinuţi. Atunci el mă ameninţă că telefonează la poliţie".

Scenariul continuă: „Privesc la cei doi oameni. Unul din ei puteam fi eu. Oare cât timp ar fi trecut până aş fi făcut rău cuiva?" Atunci am înţeles de ce se întorc oamenii la închisoare. Nu-şi pot conduce viaţa. Viaţa de afară este grea şi ei nu cunosc decât o viaţă de infractori. Cel puţin cei din închisoare pretind că le sunt prieteni şi primesc gratuit hrana. Din acest motiv nu trebuie să ne surprindă că optzeci şi cinci la sută din cei eliberaţi se reîntorc la închisoare.

Imaginea mintală a lui „Harold Morris, deţinutul tipic" a dispărut şi m-am trezit la realitate: era ora 8:15 şi nimeni nu venise după mine.

— Ţi-am spus eu că nimănui nu-i pasă de tine, mi-a repetat gardianul. Ia hainele, biletul şi pleacă. Nimeni nu vine după tine, animalule.

— Nu toţi mă urăsc, am spus. Există şi oameni care mă iubesc.

Pe la ora 8:30, când am văzut că familia n-a sosit încă, am început să mă îngrijorez. Întârzierea se datora, probabil, vreunei probleme neaşteptate. Ştiam că vor veni. Cinci ani s-au zbătut să mă scoată din penitenciar.

În sfârşit, pe la 8:45 un microbuz a parcat în faţa penitenciarului. În ea erau Carl şi alţi membri ai familiei. Mai erau şi câţiva prieteni. I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că ştiam că nici un alt deţinut nu mai fusese întâmpinat de atât de mulţi prieteni şi de o familie atât de devotată.

Carl s-a repezit pe uşă şi mi-a spus că personalul motelului unde au dormit a uitat să-i trezească la timp. Mi-a întins o pereche de pantaloni şi un tricou. Oamenii obişnuiţi nu acordă prea mare atenţie schimbării hainelor, dar eu nu eram un om obişnuit, eram deţinutul numărul 62345 devenit om liber.

Am acceptat cei 25 de dolari ca salariu pentru nouă ani şi jumătate de muncă, mai puţin de un cent pe zi. La ora 8:52, după o întrerupere de 3.500 de zile din viaţa mea, am păşit pe uşa penitenciarului ca om liber.

Un soare splendid îşi trimitea razele printre crengile copacilor. Această zi superbă era total diferită de ziua posomorâtă când am intrat la Georgia State Penitentiary. Zidurile ameninţătoare şi turnul de pază unde stăteau gardienii înarmaţi cu mitraliere erau tot acolo. Stând exact în acelaşi loc, ca şi atunci când am venit aici cu cătuşe la mâini şi picioare, mi-am amintit vorbele gardianului: „Aici vei muri. Nu vei mai fi liber niciodată".

Dar în această zi, o altă voce îmi vorbea, vocea Domnului care i-a spus lui Avraam: „Este oare ceva prea greu pentru Domnul?" (Geneza 18:14). Ce mare este Dumnezeu! Nimic nu este prea dificil pentru El!

Pământul se bucura de primele semne ale primăverii, iar inima mea era plină de recunoştinţă când am îngenuncheat în umbra turnului de pază - şi I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru un nou început al vieţii mele. Urcând în microbuz, mă întrebam dacă coşmarul închisorii s-a încheiat cu adevărat şi dacă eliberarea mea este reală.

Când am ajuns în Reidsville, la zece kilometri de penitenciar, am văzut o paradă care tocmai trecea pe lângă noi.

— Mi-aţi pregătit şi o paradă, am exclamat eu. Aţi întrecut măsura.

Râsetele voioase care au răspuns glumei mele au fost ca un medicament pentru inima mea.

Când am ajuns la Claxton, după numai treizeci de kilometri, le-am sugerat să ne oprim să mâncăm. A fost cel mai gustos mic dejun din viaţa mea. Nu ştiu dacă aceasta s-a datorat gustului mâncării, sau gustului libertăţii.

După ce am mâncat, l-am întrebat pe Carl:

— Unde este toaleta? De zece ani de zile n-am putut merge la toaletă fără să fiu supravegheat.

Am mers apoi fără oprire până în Carolina de Sud pentru apogeul eliberării mele: întâlnirea cu mama. Am îmbrăţişat-o şi i-am spus cât de mult o iubesc. N-am mai auzit lătratul ameninţător al câinilor şi nici n-am mai simţit ruşinea hainelor de puşcăriaş. Când am privit faţa mamei, mi-am dat seama cât de mult a suferit din cauza mea. Am înţeles atunci că şi condamnarea ei la închisoare a luat sfârşit o dată cu a mea.

În timp ce vorbeam cu ca, mi-am adunat tot curajul şi am întrebat-o despre relaţia ei personală cu Cristos. Voiam să ştiu dacă voi întâlni în cer persoana pe care o iubeam cel mai mult. Mama mi-a descris amănunţit seara când s-a predat Domnului, la un program de evanghelizare, când eu aveam doisprezece ani. Întrebarea mea n-a supărat-o. De fapt, a fost încântată că eram atât de preocupat de soarta ei. După moartea tatei, s-a căsătorit cu un creştin minunat, Bryant Wiggins, Sr., om pe care-l iubesc şi îl respect.

În primele douăzeci şi patru de ore de la eliberarea mea din închisoare trebuia să mă prezint ofiţerului care mă supraveghea. Spre surprinderea mea, ofiţerul era o femeie foarte prezentabilă.

— Doamnă, i-am spus, n-am văzut o femeie de nouă ani şi jumătate. Sunteţi foarte frumoasă. Nu ştiu care sunt regulile, dar mă bucur că trebuie să mă prezint zilnic în faţa dumneavoastră.

— Te vei descurca foarte bine, mi-a spus ea râzând. Mi-a explicat regulile: o dată pe lună trebuia să mă prezint personal şi eram obligat să-i trimit rapoarte lunare. M-a lăsat să stau o săptămână cu familia, înainte de a-mi începe lucrul la Boys Home. Când am plecat, mi-a reamintit că nu sunt cetăţean al Statelor Unite şi deci nu pot vota şi nici deţine vreo proprietate fără permisiunea ei. Restricţiile nu mă descurajau. În inima mea era puternicul Cristos, aveam o familie care mă sprijinea, prieteni de nădejde şi un ofiţer care dorea să mă ajute să mă reintegrez în viaţă.

Nu mai fusesem la Boys Home, dar unii dintre copii mi-au scris în penitenciar. Când am ajuns, băieţii mă aşteptau. Pomii erau împodobiţi cu panglici galbene şi pe o pancartă scria: „Bun venit, domnule Morris". Am plâns văzând că sunt iubit şi că este nevoie de mine aici.

Slujba mea era de antrenor şi consilier al băieţilor între opt şi optsprezece ani, proveniţi din medii diferite. Unii erau orfani, alţii victime ale abuzurilor părinţilor lor sau neglijaţi, alţii au fost alungaţi de acasă şi au trăit pe străzi şi alţii proveneau din familii destrămate. Erau exact copiii de care aveam nevoie. Fiind ei înşişi proscrişi, nu mă vor dispreţui. Am învăţat multe în timp ce ei şi-au făcut loc în inima mea.

Un băiat de opt ani, pe care nu-l voi uita niciodată, mi-a câştigat complet inima. Jerry a fost abuzat de părinţii săi. Avea dificultăţi cu vederea şi vorbea cu greu. Capacitatea lui mintală părea redusă şi toţi copiii glumeau pe seama lui. Jerry şi alţi băieţi au fost într-o tabără. Când m-am dus să-i vizitez, am observat că toţi băieţii, mai puţin ai mei, mâncau dulciuri. Băieţii mei nu aveau bani. Le-am cumpărat dulciuri şi sucuri şi le-am lăsat bani pentru alte cheltuieli. În timp ce mă pregăteam de plecare, Jerry a alergat spre mine.

— Domnule Morris, mi-a spus el, ştiu de ce ne-aţi cumpărat dulciurile.

— De ce? am fost curios să aflu.

— Pentru că ne iubiţi, mi-a răspuns el, îmbrăţişându-mi picioarele.

M-am întors în partea cealaltă ca să nu-mi vadă lacrimile. Acel băiat, handicapat fizic şi mintal a fost singurul care şi-a exprimat recunoştinţa. El mi-a dăruit mai multă dragoste decât toţi ceilalţi. Nu-l voi uita niciodată pe Jerry şi lecţia pe care am învăţat-o de la el: să nu judec pe nimeni după aparenţe; în mâinile lui Dumnezeu oricine are un potenţial nelimitat.

[CUPRINS] [ÎNAPOI] [ÎNAINTE]