Capitolul 11
PUŢINĂ LIBERTATE

Anii au trecut, dar nu eram mai aproape de libertate ca în ziua în care am intrat în Georgia State Penitentiary, ca să rămân acolo până la moarte. Dar familia şi prietenii au crezut în nevinovăţia mea şi au continuat lupta pentru obţinerea eliberării mele.

Billy Player, un prieten din liceu, a organizat un comitet care avea drept scop examinarea oricărei posibilităţi de eliberare. Soţia lui, Gloria, era secretara grupului. Comitetul s-a întâlnit şi cu Jimmy Carter, pe atunci guvernator al Georgiei. S-au dus la locul crimei şi au vorbit cu martorii. Aceştia au declarat că nu mă văzuseră niciodată. Au cheltuit mii de dolari şi au chemat oameni din toată ţara să se roage pentru mine.

Pe data de 1 septembrie 1976, directorul m-a chemat în sala de vizite. Doi avocaţi erau în drum spre penitenciar. Nu aveam bani să plătesc avocaţi, aşa că i-am spus directorului că nu sunt avocaţii mei.

— Nu există decât un singur Harold Morris în penitenciar şi ei au cerut să te întâlnească.

Avocaţii s-au prezentat: Danny Falligant şi Tom Edenfield din Savannah, Georgia. Au cerut să discutăm în particular şi au început imediat să-mi pună întrebări.

— De cât timp eşti aici?

— Care au fost acuzaţiile împotriva ta?

— Ia staţi puţin, i-am temperat eu. Ce faceţi?

— Ne crezi dacă ţi-am spune că Dumnezeu ne-a trimis aici?

— Dacă spuneţi voi..., am încuviinţat.

Au aflat despre mine prin Clebe McClary, dar au vrut să se convingă singuri. Le-am dat detalii despre crimă, acuzaţii, proces şi procuror. Îl cunoşteau.

Înainte să plece domnul Falligant m-a întrebat:

— Harold, dacă ai vrea un lucru de la mine, care ar fi acela?

— Ajută-mă să le pot vorbi tinerilor. Nu cred că voi ieşi de aici, dar simt o povară pentru ei.

Aceşti oameni minunaţi au devenit o parte a vieţii mele. M-au vizitat de multe ori şi au venit împreună cu familiile lor. Au obţinut aprobarea directorului să vorbesc la liceul unde învăţau copiii lor.

În lupta pentru eliberarea mea l-au contactat şi pe procurorul meu. Deşi nu era de acord cu eliberarea mea pentru comportare bună, a promis că nu i se va opune.

După ce l-am primit pe Cristos în inima mea, i-am scris procurorului şi mi-am cerut iertare pentru comportarea mea din timpul procesului. Răspunsul lui a fost aspru. Din câte ştiu, acum lucrează în domeniul particular, convins că sunt un bandit de cea mai joasă speţă.

Eliberarea condiţională mi s-a refuzat de multe ori. Procedura era o simplă formalitate: o cerere era trimisă comisiei însărcinate cu avizarea eliberărilor şi refuzul venea inevitabil. Condamnaţii pe viaţă aveau dreptul la o singură apariţie personală în faţa comisiei.

În 8 decembrie 1977, am fost anunţat că prezentarea mea în faţa comisiei va avea loc în ziua următoare. Marea mea şansă! Noaptea care a urmat n-am dormit, gândindu-mă ce le voi spune celor din comisie ca să-i conving să mă elibereze.

„Voi încerca să-i înduplec... voi plânge dacă trebuie. Miza este însăşi viaţa mea”.

Toată ziua am aşteptat să intru la comisie, alături de alţi 350 de deţinuţi. Eu am fost ultimul. Numele preşedintelui comisiei era Morris.

— Poate că suntem rude, am glumit.

— Stai jos, a replicat el supărat şi a trecut direct la subiect.

— Ai două condamnări pe viaţă şi în nouă ani ai urmat toate programele pe care le putem oferi deţinuţilor. Te-ai descurcat bine. Nu eşti un deţinut obişnuit. Dar există o problemă: societatea n-a dispus de tine suficient. Avem impresia că vei petrece şi următorii treizeci şi şapte de ani după gratii. Ce ai de spus?

Cuvintele mi-au secat. Inima mi s-a înmuiat. Avusesem impresia că mă va bate pe spate şi-mi va spune că are încredere în mine. N-am ştiut ce să răspund.

— Mi s-a spus că eşti creştin, a continuat preşedintele comisiei. Dar eu nu cred în religia dobândită în închisoare, în „pocăinţa la piciorul crucii". Nu am încredere în tine. Ai ceva de spus?

— Da, am, am spus eu cu încrederea renăscută. Relaţia mea cu Cristos este personală. Este între mine şi Domnul. Nu-mi puteţi cunoaşte inima. Dar, domnule preşedinte, dacă Isus Cristos vrea să mă elibereze, îmi va deschide uşa, iar dumneavoastră nu-L puteţi opri.

— Ieşi afară! s-a răstit el nervos.

Directorul mă aştepta afară. Când i-am povestit ce s-a întâmplat, mi-a spus:

— Nătângule, ţi-ai pierdut ultima şansă.

Drept răspuns, i-am repetat ultimele cuvinte: „Dacă Isus Cristos vrea să mă elibereze, îmi va deschide uşa, iar dumneavoastră nu-L puteţi opri".

Întins pe pat, în celulă, am plâns şi mi-am spus că, probabil, voi sta închis toată viaţa. Dar eram mulţumit de poziţia pe care am luat-o în apărarea lui Cristos şi aceasta îmi dădea pace sufletească.

Cererile anterioare de eliberare mi-au fost refuzate din diverse motive: gravitatea acuzaţiilor, lungimea sentinţei, nevoia de consiliere etc. Cazul meu putea fi analizat din nou peste un an, dar ce se putea schimba într-un an? Gravitatea faptelor nu putea fi anulată, fiindcă a murit un om. Lungimea sentinţei nu se va scurta, pentru că judecătorul mi-a dat două condamnări pe viaţă. Consilierea pe care am primit-o era tot ce se putea oferi. Consilierii erau foşti gardieni, obişnuiţi cu mânuirea puştii, nu cu reintegrarea socială a deţinuţilor.

M-am convins că nu se va schimba nimic. Voi rămâne la închisoare toată viaţa.

Clebe şi familia lui m-au vizitat în 2 ianuarie. S-a organizat în grabă un serviciu la capelă. Clebe a predicat, iar soţia sa, împreună cu cele două fete, au cântat. După încheierea programului, am discutat puţin.

— Crezi că vei obţine eliberarea condiţionată până în martie? m-a întrebat el.

— Nu, nu cred.

— Nu mai înţeleg nimic. Credeam că eşti deja liber. Am făcut tot ce-am putut. Ai vreo părere?

M-am abţinut să plâng în faţa lui, dar inima îmi era zdrobită. Libertatea mea atârna de Domnul şi de prietenii mei, iar Clebe a recunoscut că au făcut tot ce au putut. Dacă prietenii mei renunţau, şi eu m-am dat bătut.

După şase zile, la ora opt dimineaţa, uşa celulei s-a deschis şi un gardian mi-a spus:

— Strânge-ţi lucrurile!

„Mă duce oare la carceră? Mă mută în altă celulă?"

Pe coridor l-am întâlnit pe director.

— Hei, unde pleci? a glumit el.

— Spuneţi-mi dumneavoastră mie, am spus eu, încurcat.

— Părăseşti penitenciarul.

— Oh, Doamne! A murit mama?

— Nu ştiu ce se întâmplă. Acum câteva minute am primit un mesaj de la guvernator, prin care mi se cere să te predau unui agent din Carolina de Sud. Am vrut să ai idee ce se petrece.

— Oh, nu, am oftat eu. A murit mama!

După treizeci de minute, un om îmbrăcat în costum a intrat şi a dat mâna cu directorul.

— Iată-l, m-a arătat directorul. Agentul nu avea documente legale, iar eu nu purtam cătuşe la mâini sau picioare. Am plecat cu o maşină. Un paznic înarmat ne-a urmărit din turn.

— Urcă în faţă, mi-a spus ofiţerul.

După ce ne-am îndepărtat de închisoare, a cotit la stânga pe drumul care iese din statul Georgia. Ofiţerul nu mi-a oferit nici o explicaţie. „Sunt liber?" Nu îndrăzneam să sper.

La început am fost prea speriat ca să vorbesc. Dar, după ce am mers puţin, mi-am adunat curajul:

— Domnule ofiţer, pot să vorbesc?

— Mda, a răspuns el.

L-am întrebat cum îl cheamă. Se numea Mike Carter, îl cunoşteam. Fratele lui a jucat cu mine în echipa liceului Winyah. Tatăl lor era şeriful districtului şi prieten apropiat al familiei. Şi el şi-a dat seama că mă cunoaşte.

— Nu-mi spuneţi unde mergem? m-am aventurat.

— La Georgetown, Carolina de Sud.

— Mi-a murit mama?

— Nu, vei fi încredinţat lui Clebe McClary. Guvernatorul Carolinei şi al Georgiei s-au înţeles, pe baza promisiunilor lui Clebe, să te lase să-ţi petreci şaizeci de ore acasă. Vei vorbi mâine seară în faţa comitetului de conducere al organizaţiei lui Clebe, iar duminică după amiază vin să te duc înapoi la închisoare. Este prima oară că sunt martor la o astfel de întâmplare.

În timpul celor opt ore de mers cu maşina eram emoţionat ca un copil care-l aşteaptă pe Moş Crăciun. Trecând prin Charleston, m-am bucurat ca un copil de şase ani care merge în prima lui excursie, la vederea clădirilor şi locurilor istorice. Un autobuz şcolar era împotmolit într-un şanţ şi ne-am oprit să dăm o mână de ajutor. M-am murdărit cu noroi, dar aceasta n-a reuşit să-mi schimbe buna dispoziţie. „Mâinile îmi sunt libere! Picioarele neîncătuşate!" Ofiţerul m-a condus la Pawleys Island şi Clebe l-a rugat să vină după mine la biserica First Baptist Church din Myrtle Beach, duminică la ora unu. După ce mi-a anunţat activităţile din timpul week-end-ului, Clebe a spus că pot să stau cu familia mea.

Vizita acasă, după nouă ani, mi s-a părut un adevărat Crăciun. Fratele meu Carl şi familia lui au pregătit o serbare în cinstea mea. Au venit mulţi dintre colegii de liceu, cu soţiile şi copiii lor. Carl mi-a adus haine; haine adevărate, fără număr pe spate.

Restaurantul pe care l-a închiriat Clebe pentru întâlnirea cu membrii comitetului de conducere al organizaţiei sale era ticsit cu bărbaţi şi femei, care s-au rugat pentru mine şi m-au iubit în numele lui Isus Cristos încă înainte de a mă cunoaşte. Erau acolo Bobby Richardson, fost jucător la New York Yankees, Tim Foley, de la Miami Dolphins, actorul Tom Lester, James Barker şi soţia lui, Dianne, care va deveni coautoare la cartea mea.

N-am ştiut ce să vorbesc acelei mulţimi. Mi-am deschis inima, le-am împărtăşit sentimentele mele şi le-am mulţumit pentru că m-au apărat. Când am terminat, după patruzeci şi cinci de minute, toţi, inclusiv eu, plângeam.

Bobby Richardson mi-a spus:

— Harold, te iubesc şi am încredere în tine. Voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să te ajut.

Cuvintele lui m-au încurajat. S-a oferit să vină la închisoare şi să le vorbească deţinuţilor. Când a venit, după câteva săptămâni, mulţi au crezut în Cristos în urma mărturiei sale. Prietenia cu acest om deosebit m-a întărit de multe ori.

Charles Reeves, un om de afaceri, era hotărât să meargă la guvernator şi să pledeze pentru eliberarea mea condiţionată. Fiindcă şi alţii mi-au promis minuni pe care nu le-au putut realiza, nu mă grăbeam să mă bazez prea mult pe intenţiile lui bune. Dar după câteva zile am aflat că el şi prietenii lui nu mi-au făcut promisiuni goale: şi-au respectat angajamentul.

Dumnezeu a binecuvântat deosebit programul de la biserica First Baptist Church, la care am participat împreună cu Tom Lester. Printre cei care s-au întors la Cristos au fost şi doi dintre nepoţii mei.

Ofiţerul care m-a adus stătea în primul rând, aşteptând să plecăm înapoi la închisoare. Au fost clipe pline de bucurie, dar şi de tristeţe. Curând urma să-mi părăsesc iarăşi familia şi prietenii noi şi vechi, dar niciodată n-am avut un week-end mai fericit.

Legal nu eram obligat să mă întorc la închisoare. N-am semnat nici un document promiţând că mă voi întoarce şi, pentru că am trecut frontiera statului, legal, eram liber. Cunoşteam legea, dar n-am vrut să profit de aceasta. Dacă n-aş fi fost creştin, cu siguranţă nu m-aş fi întors la penitenciar. Dar, dacă n-aş fi fost creştin, n-aş fi ajuns aici.

Duminică seara am ajuns la penitenciar şi mi-am schimbat hainele noi, de om liber, cu mizeria de haine din puşcărie şi m-am îndreptat spre celula mea. L-am urmărit de pe geam pe ofiţer plecând şi apoi am îngenuncheat mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru cele şaizeci de ore de libertate. Gustasem prima oară, în mai mult de nouă ani, ce înseamnă libertatea. În timp ce eu mă adaptam din nou rutinei vieţii din penitenciar, familia şi prietenii se rugau şi făceau tot ce puteau pentru rezolvarea cazului meu, care părea lipsit de orice speranţă.

[CUPRINS] [ÎNAPOI] [ÎNAINTE]