Capitolul 10
O FIINŢĂ NOUĂ

Promisiunea din 2 Corinteni 5:17 este că omul care se află în Cristos a devenit o fiinţă nouă. Printre aceşti oameni noi se numără şi condamnatul 62345. Obiceiurile şi atitudinile vechi din viaţa mea au fost înlocuite de altele noi, prin acţiunea Duhului Sfânt. Dorul răzbunării, care m-a hrănit cinci ani, şi natura mea rebelă au cedat atunci când Cristos a preluat controlul vieţii mele. Treptat, El a înlocuit ura mea cu dragostea Sa.

Uneori stăteam în curtea închisorii, priveam cerul şi mă desfătam în pacea şi în bucuria pe care le-am găsit în Cristos. Gratiile, gardurile şi paznicii înarmaţi cu mitraliere erau tot acolo, dar acum aveam o putere nouă. pe care n-o cunoscusem anterior: prezenţa lui Cristos.

M-am rugat des pentru eliberarea mea şi I-am promis lui Dumnezeu că voi face orice pentru El, dacă mă scoate din închisoare. Dumnezeu ştia că, dacă nu-L slujesc în penitenciar, nu-L voi sluji nici liber. După un timp am spus cuvintele pe care El le aştepta de mult de la mine: „Tată, ştii că vreau să fiu liber. Dar dacă este voia Ta să rămân închis, o accept. Te voi sluji aici toată viaţa mea".

Schimbarea sufletească a însemnat şi schimbarea relaţiilor mele cu deţinuţii, dar şi cu gardienii şi cu directorul penitenciarului. Am vorbit des cu directorul despre drepturile deţinuţilor. Consilierii obişnuiau să ne reţină scrisorile mai multe zile şi deţinuţii se pregăteau de revoltă. I-am spus directorului că liniştea în închisoare era preferabilă tulburărilor şi, fiindcă scrisorile îi linişteau pe deţinuţi, ele trebuiau să ajungă la timp.

I-am mai sugerat că ar fi bine dacă ar stabili o întâlnire săptămânală cu deţinuţii, în care aceştia să-şi expună problemele. Unele erau ridicole, dar deţinuţii acceptau nerezolvarea lor, deoarece ştiau că cineva îi ascultă şi pe ei.

O altă sugestie, pe care el a aplicat-o, a fost extinderea programului sportiv. Am alcătuit o echipă de baseball, cu care am jucat împotriva echipelor altor închisori şi colegii. Câştigam aproape întotdeauna. Eram pe primul loc între echipele închisorilor din sudul ţării.

Am reuşit şi o altă performanţă: să-l conving pe director să ne lase să participăm la competiţii, alături de echipe din lumea liberă, în oraşul Metter din statul Georgia, aflat la 50 de kilometri de penitenciar. Unii dintre gardieni aveau legături strânse cu lumea sportivă a orăşelului şi ne-am gândit că astfel imaginea publică a deţinuţilor se va îmbunătăţi. Oamenii nu ne vor mai considera animale. Directorului i-a plăcut ideea.

— Dacă un singur deţinut evadează, nu veţi mai juca niciodată, m-a avertizat el.

M-a lăsat pe mine să aleg jucătorii, fiindcă ştia că nu-i voi alege decât pe cei în care puteai avea încredere, când se aflau dincolo de porţile închisorii. Câţiva dintre cei mai buni jucători n-au fost selecţionaţi, pentru că ştiam că, dacă ar fi avut ocazia, ar fi evadat. Majoritatea celor selecţionaţi erau condamnaţi pe viaţă. Deşi indisciplinaţi, erau sportivi talentaţi.

Rezultatele sportive ale echipei erau afectate de nesiguranţa vieţii în închisoare. Unii sportivi erau ucişi într-o încăierare, sau erau prinşi cu droguri. Echipa mi se putea schimba de la o zi la alta. Când nivelul violenţei creştea, activităţile sportive erau interzise. O dată întregul penitenciar a fost consemnat strict.

Cu toate aceste greutăţi, echipa noastră a devenit favorita oraşului. Concurând împotriva a treisprezece echipe sponsorizate de oameni de afaceri locali, am câştigat campionatul şi toate trofeele puse în joc. În cinci ani am câştigat campionatul statului de trei ori. În penitenciar mai există şi acum poza noastră: paisprezece sportivi negri şi eu.

Succesele echipei au ridicat moralul deţinuţilor şi au îmbunătăţit imaginea penitenciarului. În urma rezultatelor răsunătoare ale echipei de baseball, directorul mi-a permis să organizez şi o echipă de baschet care să participe la competiţiile din oraşul Metter. După ce am câştigat şi acest campionat, ziarul local a publicat poza echipei, cu directorul ţinând trofeul.

În cele din urmă am fost ales responsabilul sectorului sportiv al penitenciarului. Menirea mea era să organizez echipele din diferite sporturi, să antrenez boxerii, să programez competiţiile, să mă ocup de starea terenurilor şi să împart jucătorilor echipamentul sportiv. Mai făceam şi unele comisioane pentru director şi primeam unele însărcinări speciale, cum ar fi pregătirea poligonului de tir pentru antrenamentul gardienilor. Munca mea a fost răsplătită din plin şi mi-a oferit posibilitatea să fac lucruri pe care altfel nu mi le-aş fi putut permite. Am dovedit că se poate avea încredere în mine.

Rutina obişnuită a închisorii a fost întreruptă în 1973, când actorii Burt Reynolds şi Al Ruddy au vizitat penitenciarul ca să vadă dacă ar fi potrivit pentru turnarea unui film. Filmările pentru The Longest Yard au început în 15 septembrie. Am fost unul dintre deţinuţii aleşi să joace în scenele de pe terenul de sport şi din mlaştină. Hrana ne era adusă la locul filmărilor.

Contractul meu cu Paramount prevedea 5 dolari pe zi şi câte 50 de dolari pentru fiecare contact fizic din timpul meciului de fotbal. Unul dintre actorii profesionişti i-a spus lui Burt Reynolds în glumă:

— Morris are un rol mai important decât mine.

Conducerea penitenciarului nu agrea discuţiile dintre actori şi deţinuţi dar Burt venea des în mijlocul nostru.

— Pot vorbi cu tine? mi s-a adresat el.

— Bineînţeles, domnule, i-am răspuns.

— Pentru ce ai fost condamnai?

— Jaf şi crimă.

— Nu arăţi a criminal, a remarcat el.

— Dar cum arată un ucigaş? l-am întrebat.

A vrut să afle date despre familia mea şi părea interesat de viaţa mea. Am purtat multe discuţii în timpul săptămânilor ce au urmat.

Într-o zi unul din cameramani s-a oferit să facă poze deţinuţilor cu Burt Reynolds, contra sumei de doi dolari. Dar nici unul dintre noi nu avea bani.

— Fă-le câte poze doresc, i-a spus Burt. Le plătesc eu.

Un deţinut cu vechi state de serviciu în puşcărie l-a întrebat pe Reynolds:

— Unde locuieşti?

El a răspuns că are o casă în Florida şi alta în California. Atunci deţinutul a cerut adresa exactă.

— De ce vrei adresa mea?

— Sunt hoţ profesionist. Toată viaţa am furat de la oameni care n-aveau mare lucru, i-a răspuns foarte serios deţinutul. Săptămâna viitoare ies şi vreau să fur de la cineva bogat.

— Nu glumeşte, nu-i aşa? s-a mirat Burt.

Filmările s-au încheiat în 15 decembrie. Burt m-a întrebat:

— Crezi că vei ieşi de aici?

— Nu.

— Aş vrea să poţi ieşi. Îţi ofer imediat de lucru. Pot face ceva pentru tine?

— Da, aş dori poze cu autograful tău pentru nepoţii mei.

Burt a petrecut aproape o oră semnându-se şi scriind pe patrusprezece poze o dedicaţie: „Mi-a plăcut să filmez cu unchiul Harold”.

I-am mai cerut ceva bun de citit. De atunci am primit regulat best-seller-uri de la Book of the Month Club, cadou din partea lui Burt Reynolds.

Premiera filmului The Longest Yard a avut loc în penitenciar, în aprilie 1974. După vizionarea filmului, m-a chemat directorul. Nu-mi venea să cred. Nimeni nu mai fusese chemat în biroul directorului, la ora 22:00. Când am intrat în birou, acesta era plin de reprezentanţii mass-mediei.

— Domnule Morris, m-a întrebat un reporter, filmul turnat cu Burt Reynolds a fost cel mai grozav moment al vieţii, nu-i aşa?

— Da, este adevărat, dar momentul cel mai important al vieţii mele a fost noaptea de 19 februarie, anul acesta, când mi-am dăruit viaţa lui Isus Cristos.

Ziarul din ziua următoare publica o ştire incredibilă: „Harold Morris, deţinutul cu chip de copil, cu două condamnări pe viaţă, declară că cel mai important moment al vieţii sale a fost filmul făcut cu Burt Reynolds”.

Nu la mult timp după aceea, directorul m-a chemat din nou şi m-a informat că oamenii din împrejurimi i-au cerut să trimită un deţinut care să le vorbească elevilor despre pericolul drogurilor, alcoolului şi despre viaţa din închisoare. Directorul m-a ales pe mine, din cei 3.200 deţinuţi ai penitenciarului.

— Nici nu mă gândesc să vorbesc în public îmbrăcat în haine vărgate şi cu numărul de puşcăriaş pe ele, am obiectat.

— Îţi dăm să mănânci orice doreşti, numai să mergi, m-a ademenit directorul.

Oferta era prea tentantă s-o refuz.

— Sunt de acord.

În dimineaţa următoare, un gardian m-a escortat la liceul Ware County High School din Waycross, Georgia. Când am văzut sala plină de adolescenţi, m-a cuprins frica şi m-am gândit să fug. Un fior i-a cuprins pe elevi când am început să le povestesc despre rolul negativ pe care l-au avut drogurile şi băutura în viaţa mea.

Am continuat spunându-le că partea cea mai tristă a vieţii din închisoare este să vezi un imens potenţial uman risipit. Doctori, avocaţi, sportivi şi chiar slujitori ai bisericii trăiau alături de hoţi, criminali şi violatori. Ca să înţeleagă mai bine, le-am spus povestea lui „Sheephead" (Cap de Oaie).

Am auzit zvonuri despre Sheephead de îndată ce am intrat în penitenciar. Deţinuţii şi gardienii povesteau despre un sălbatic care a omorât şaptesprezece deţinuţi, un gardian şi i-a cauzat altuia o infirmitate pe viaţă. Alţii spuneau că, în cei treizeci de ani de detenţie, a lovit cu cuţitul mii de condamnaţi.

Un alt zvon care circula despre el era că a omorât un deţinut, l-a tăiat în bucăţi cu satârul şi bucăţile le-a aruncat la toaletă şi a tras apa după ele. Gardienii au crezut că deţinutul evadase, dar s-au convins că nu era aşa când i-au găsit craniul care a fost prea mare să treacă prin conductă.

Închis într-o aripă separată a închisorii, incapabil să mai facă rău altora şi lui însuşi, Sheephead a devenit o legendă vie.

Au trecut câţiva ani până l-am văzut. Eram dus la spital ca să fiu operat la degete. Mă bătusem şi fusesem grav rănit la mână. Un gardian mi-a spus:

— Aşteaptă puţin, mai vine un deţinut cu tine. Când s-a deschis uşa, în cadrul ci a apărut omul considerat cel mai violent din tot penitenciarul. L-am recunoscut imediat deoarece faţa lui semăna cu un chip de oaie. Fiecare os al feţei era rupt în numeroasele lupte la care a participat. Am fost înspăimântat de el.

Când gardianul ne-a pus cătuşele, mie pe mâna dreaptă, lui Sheephead pe stânga, mi-am ţinut respiraţia ca să nu-mi trădez teama.

„Dacă încearcă să evadeze şi suntem amândoi împuşcaţi?", mă gândeam cu îngrijorare în timp ce urcam în maşina penitenciarului, care ne ducea la spital. Un timp n-am scos un cuvânt, dar mi-am adunat tot curajul şi m-am adresat lui Sheephead:

— Pot vorbi cu tine?

— Mda, a mormăit el.

— E adevărat ce se spune despre tine?

— Încă n-ai auzit nimic, s-a lăudat el şi restul călătoriei şi-a depănat trista istorie.

Se născuse într-o familie săracă din sudul Georgiei. La vârsta de şaisprezece ani a spart un magazin ca să fure o sticlă de Pepsi şi un pachet de biscuiţi. A fost condamnat la un an închisoare şi trimis la Georgia State Penitentiary. De regulă, cei condamnaţi pe un an sunt eliberaţi condiţionat după şase luni şi după opt luni pedeapsa se anulează.

— Nu m-am bătut niciodată până am venit aici, mi-a spus. În prima zi de puşcărie am fost violat de un deţinut mai bătrân. După aceea viaţa mea s-a schimbat total. Am devenit homosexual, am început să mă droghez şi aşteptam să fiu eliberat.

După patru luni băiatul lucra la o fermă din exterior, sub supravegherea paznicilor înarmaţi. Doi deţinuţi bătrâni l-au obligat să evadeze cu ei. Cei doi trebuiau să-l dezarmeze pe unul din paznici, iar tânărul pe celălalt. De teamă, Sheephead a urmat instrucţiunile lor, l-a dezarmat pe un gardian, dar ceilalţi doi au dat greş. În această situaţie, băiatul a fost obligat să-şi apere viaţa: l-a omorât pe unul dintre gardieni şi l-a rănit grav pe celălalt, care a rămas paralizat pe viaţă.

— Când gardianul a murit, am ştiut că s-a sfârşit cu mine, mi-a şoptit Sheephead. Câteva minute am călătorit în tăcere, apoi şi-a reluat povestirea.

La procesul care a urmat, Sheephead a fost condamnat la scaunul electric. După opt ani şi jumătate, în care a stat închis într-o celulă a condamnaţilor la moarte, guvernatorul statului i-a comutat pedeapsa în închisoare pe viaţă şi a fost trimis înapoi printre ceilalţi deţinuţi.

Teama mi-a dispărut şi acum eram fascinat de el. Ascultându-l, mi-am dat seama că acest bătrân bolnav era mai degrabă un copil singur, decât un criminal notoriu.

După ce ne-am întors de la spital, Sheephead a fost închis într-o celulă de la spitalul penitenciarului, la etajul unde lucram eu. Urât de gardieni şi de deţinuţi, el era un om uitat de toţi. Nimănui nu-i păsa de soarta lui. Avea cancer, deşi acesta nu fusese încă diagnosticat.

Îl vizitam zilnic, aducându-i dulciuri şi Pepsi. Discutând cu el, am observat că puterea lui de judecată era atât de redusă, datorită loviturilor ce le primise la cap, încât era gata să omoare un deţinut, dacă cineva îi sugera că acesta vrea să-l atace. Am presupus că aceasta era explicaţia multora din crimele sale.

Alţii vedeau în Sheephead un animal, dar eu vedeam în el un om distrus, care părea de o sută de ani, deşi nu avea decât cincizeci. Mă iubea pentru că cu nu-l dispreţuiam. I-am acordat timp şi atenţie şi el mi-a întors gesturile prieteneşti, fiind dispus să facă orice i-aş fi cerut. Într-o zi mi-a spus că a plănuit să-l omoare pe doctor.

— Doctorul spune că eu vreau să plec la spital numai ca să mă odihnesc. Ştiu că sunt pe moarte, dar el nu vrea să mă ajute. Îl voi ucide, a spus el.

Mi-a arătat un cuţit, dar nu mi-a explicat cum l-a obţinut.

L-am rugat să nu-şi ducă la îndeplinire intenţia şi i-am promis că va primi îngrijirea medicală corespunzătoare. Am intervenit pentru el pe lângă administratorul spitalului şi testele efectuate au dovedit că are cancer. Privindu-l, ochii mi s-au umplut de lacrimi şi m-am întrebat dacă nu voi ajunge ca el.

După treizeci şi patru de ani petrecuţi în închisoare Sheephead a murit. Nimeni nu i-a cerut trupul, deci a fost incinerat în cimitirul penitenciarului. Ceea ce a început prin furtul unei sticle de Pepsi şi a unui pachet de biscuiţi a sfârşit printr-o tragedie.

Când am terminat de povestit despre Sheephead, adolescenţii erau tăcuţi. I-am privit şi am încheiat cu următoarele cuvinte:

— Ştiţi, copii, tragedia nu este moartea lui Sheephead, ci faptul că n-a trăit normal. Peste câteva minute gardianul îmi va pune cătuşele, mă va escorta la închisoare, poarta se va trânti în urma mea şi voi sta acolo până la capătul zilelor mele. Este adevărat, copii, este adevărat.

Tinerii m-au ovaţionat şi mi-au trimis multe scrisori în săptămânile ce au urmat. Pentru prima oară în şapte ani m-am simţit util, chiar şi după gratii. În următorii doi ani am vorbit în faţa a mai mult de 15.000 de elevi din sudul Georgiei.

Tinerii iau partea celor necăjiţi şi de aceea m-au susţinut instantaneu... împotriva gardianului care mă însoţea. El devenea de obicei ţinta glumelor mele. Îi întrebam pe copii:

— Dacă nu aţi putea să ne recunoaşteţi, pe gardian şi pe mine, după haine, cine credeţi că este condamnat pe viaţă?

Toţi elevii arătau cu mâna spre gardian. Mai târziu, el mi-a spus:

— Nu mai face asta. Nu-mi place.

Când le ceream copiilor să-mi pună întrebări, sute de mâini se ridicau; o fată m-a întrebat:

— Cum ai reuşit să ieşi de la închisoare şi să vii aici?

Am inventat o poveste.

— Ieri acest gardian mă păzea în timp ce eu săpam un şanţ. Am găsit o broască şi i-am spus: „Broscuţo, am să te strivesc". Gardianul m-a auzit şi m-a ameninţat: „Fă ce vrei cu broasca, dar să ştii că tot ce-i faci tu ei îţi voi face eu ţie". Eu am zâmbit şi i-am spus broscuţei: „Broscuţo, îţi voi da un pupic şi te voi lăsa să pleci!" Iată cum am ieşit din închisoare.

Copiilor le-a plăcut povestea mea, dar gardianul s-a dus supărat foc la director şi a ameninţat că mă trimite la carceră. Dar directorului i-a plăcut ideea mea şi mi-a spus:

— Fii liniştit. Foloseşte această poveste. Îmi place.

Nu mai auzisem demult de prietenul meu Cliff. Mama lui a venit într-o zi să mă vadă şi mi-a spus că băiatul ei va juca în echipa de baschet ce va disputa finala pentru titlul de campioană a statului. Mi-a spus că meciul va fi transmis la radio şi ţinea mult să-l ascult. Aşteptam cu nerăbdare să înceapă.

Cliff era în primul an de liceu, de aceea am fost foarte mândru când i-am auzit numele în echipă, de la începutul meciului. Am urmărit meciul cu sufletul la gură. Cliff a marcat douăzeci şi şapte de puncte. Cu trei secunde înainte de final, scorul era egal şi Cliff a ratat ultima aruncare. Au urmat prelungiri. Echipa lui a câştigat şi Cliff a fost socotit cel mai bun jucător al finalei. Reporterul i-a luat un interviu după meci.

— Ai avut emoţii la ultima aruncare? l-a întrebat.

— Nu, domnule. Câştigarea sau pierderea unui meci nu contează atât de mult pentru că ştiu că Dumnezeu a fost cu mine. Vedeţi, eu sunt creştin şi orice fac în viaţă o fac pentru gloria lui Isus Cristos.

Ascultându-l pe Cliff, mi-am dat seama că, până atunci, nu acordasem gloria pentru reuşitele din viaţa mea lui Dumnezeu. Dar acum a sosit momentul s-o fac.

Cliff auzise că directorul mi-a permis să vorbesc în licee şi a insistat să vin şi la liceul lui. M-a prezentat elevilor drept prietenul lui şi a povestit ce influenţă am avut eu asupra carierei lui sportive. A spus că am luat câteva decizii greşite care m-au dus la închisoare, dar că iubesc tinerii. Adăugând că mă iubeşte şi are încredere în mine, i-a îndemnat pe liceeni să mă asculte cu atenţie. Când am terminat, am fost ovaţionat prelung. După aceea eu şi Cliff am făcut un meci de baschet, unu la unu. Cererile de vizitare a liceelor s-au înmulţit atât de mult, încât directorul a hotărât să introducă o taxă, sperând să mai reducă numărul celor care doreau să mă aibă în mijlocul lor. Dar numărul cererilor nu s-a diminuat şi nici fluxul scrisorilor n-a scăzut. Închipuiţi-vă că sute de tineri scriau unui condamnat cerându-i sfaturi.

Unii mă întrebau despre întâlnirile băieţi-fete, alţii despre relaţia cu părinţii lor sau despre droguri şi alcool. Mai multe fete mi-au dezvăluit secretul lor: erau gravide fără să fie căsătorite. Problemele lor îmi mişcau inima şi mi-am dedicat lot timpul liber răspunsurilor.

Am primit o scrisoare de la o fată de şaisprezece ani care se droga şi se întâlnea cu un bărbat căsătorit. Mă ruga: „Domnule Morris, sunteţi singurul în care am încredere. Vă rog să mă ajutaţi". M-am întrebat de ce o fată de şaisprezece ani se confesa unui om condamnat să-şi petreacă întreaga viaţă în închisoare şi avea încredere în el. Unde îi erau părinţii, profesorii, creştinii care o cunoşteau? După ce am corespondat cu ea şase luni, mi-a scris că a încetat să mai consume droguri şi să-l mai întâlnească pe bărbatul căsătorit. Mi-a spus că L-a primit pe Cristos în inima ei şi că a început să meargă la biserică. Pe genunchi, în celulă, m-am dedicat sprijinirii tinerilor cu toată capacitatea mea.

De asemenea, mi-au scris şi mulţi părinţi. Unul mi-a spus: „După ce v-au ascultat povestind, copiii mei mi-au promis că nu se vor droga niciodată. Niciodată nu mi-am închipuit că un deţinut îmi poate ajuta copiii. Vă apreciez curajul şi vă rămân îndatorat toată viaţa".

Ca o recunoaştere a influenţei pe care o exercitam asupra tinerilor, cetăţenii din Douglas, Georgia, m-au invitat să particip la parada bicentenală de la 4 iulie, 1976. Eram în maşina şerifului care deschidea parada. Deşi eram îmbrăcat în haine de puşcăriaş, simţeam că am realizat ceva util în viaţa mea, chiar şi în circumstanţe atât de nefericite. M-am gândit deseori la evadare, în timpul numeroaselor mele ieşiri din penitenciar. De fapt, îmi era foarte greu să nu evadez când aveam ocazii atât de tentante, dar îi promisesem directorului că nu voi fugi şi acum, fiind creştin, angajamentul meu era solemn.

Apariţiile publice în faţa tinerilor îmi dădea o pace şi o bucurie pe care nu le cunoscusem anterior. Au dat un scop vieţii mele: trebuia să-i influenţez pe alţii să nu greşească ca mine. Deşi nu-mi dădeam seama atunci, Dumnezeu mă pregătea pentru viitor.

[CUPRINS] [ÎNAPOI] [ÎNAINTE]