Capitolul 1
OMOR DEOSEBIT DE GRAV

— Dă-i drumul! Dă-i drumul! Am împuşcat un om! au strigat prietenii mei în timp ce se năpusteau spre maşină.

Am pornit motorul şi, iară să mai cer vreo explicaţie, am întors maşina şi am pornit exact în direcţia din care au venit Jack şi Danny.

— Ce faci? Eşti nebun? Ne vor prinde! a strigat Danny. Cei doi s-au aplecat pe bancheta din spate când maşina poliţiei şi o salvare cu sirenele urlând au trecut pe lângă noi în viteză, îndreptându-se spre un magazin.

Am virat la dreapta ca să ies din Atlanta şi am ajuns pe autostradă. Un timp n-am auzit decât gâfâitul celor doi de pe bancheta din spate şi tot felul de întrebări mi se învârteau în minte: „Au împuşcat un om! Cum s-a putut întâmpla aşa ceva?"

Când Jack şi Danny s-au mai liniştit, mi-au povestit ce s-a întâmplat. Au intrat în magazin, şi-au scos pistoalele şi au ordonat şefului de magazin să deschidă seiful. În timp ce unul dintre ei lua banii din seif, un cumpărător şi-a dus mâna la centură şi a scos un pistol de calibru 38. A avut loc o încăierare şi eroul de ocazie a fost împuşcat.

„Până acum ne-am distrat, m-am gândit eu, dar acum sunt implicat în jefuirea unui magazin. Dar dacă omul împuşcat moare? Nu ar fi mai bine să merg la poliţie?"

— A murit? am întrebat eu, speriat de răspunsul pe care-l voi primi.

— Nu! a răspuns Jack dispreţuitor. L-am atins doar lateral şi când am ieşit din magazin era în picioare. Va trăi.

Am respirat uşurat. Cel puţin rana nu era fatală şi eram bucuros că nimeni nu ne-a observat când am trecut cu maşina pe lângă magazin. Cu toate că-mi părea rău de omul rănit, cu cât ne îndepărtam de Atlanta deveneam tot mai sigur pe mine. El îşi va reveni, iar noi am scăpat, mă gândeam eu. Totul se va sfârşi cu bine. Prietenii mei m-au încurajat şi ei.

Pentru Jack şi Danny se părea că incidentul s-a încheiat şi nu-şi făceau prea multe griji pentru soarta celui împuşcat. Ne-am oprit să mâncăm şi să bem o bere şi apoi ei au dormit în timp ce cu am condus 500 de kilometri până în Greensboro, Carolina de Nord, unde locuiesc. În cele şase ore de condus am avut suficient timp să revăd evenimentele ultimelor şase luni.

Pe Danny şi Jack i-am întâlnit într-un bar de noapte din Greensboro, la puţin timp după ce m-am despărţit de soţia mea. Ideea de a-mi petrece tot restul vieţii cu o singură femeie nu mă atrăsese deloc şi nu-mi ascundeam beţiile şi aventurile. După divorţ am început să petrec mult timp la un bar de noapte, primul club topless din statul Carolina de Nord. Trăiam într-un ritm alert, dar nu ştiam încotro mă îndreptam.

Aveam un serviciu bun la o firmă de asigurări, un Cadillac nou şi libertatea pe care mi-am dorit-o. Niciodată n-am avut necazuri cu poliţia, nici măcar pentru parcarea într-un loc interzis sau depăşirea vitezei legale. Niciodată n-am întâlnit un fost puşcăriaş. Dar curând, toate acestea s-au schimbat. Barul de noapte atrăgea personajele cele mai dubioase: alcoolici înrăiţi, toxicomani, traficanţi de droguri, foşti condamnaţi şi prostituate. Era o viaţă nouă în care mă cufundam tot mai adânc.

Deşi bravam în faţa noilor mei prieteni, în interiorul meu mă simţeam mizerabil şi nu ştiam încotro s-o apuc. Am început să beau tot mai mult până când tot timpul mi-l petreceam în compania băuturii şi a femeilor. Am descoperit amfetaminele (drogurile - n.tr) şi pilula numită „frumuseţea neagră" a devenit prietena mea intimă.

În cele din urmă mi-am părăsit serviciul. Mi-au mai rămas ceva bani din poliţele de asigurare pe care le aveam, dar nu erau suficienţi pentru stilul meu extravagant de viaţă. Lucram câteva ore la clubul de noapte şi am recurs la cărţi de credit până când am acumulat datorii de câteva mii de dolari.

Nu peste mult timp prietena mea mi l-a prezentat pe Jack. El şi prietenul lui, Danny, erau întotdeauna foarte eleganţi, volubili, aroganţi şi cheltuiau mult. Arătau bine şi aveau mare succes la femei. Ne-am împrietenit pe loc şi Jack mi-a propus să locuiesc cu ei.

Nu ştiam că era un fost deţinut. Tot ce mi-a spus a fost că avea „relaţii". Astfel mi-a explicat de ce are 500 de costume (şi m-a asigurat că nu erau furate). Cu toate că am vrut să-l cred, am rămas la convingerea că proveneau din furturi. Totuşi mi-am lăsat deoparte întrebările şi am cumpărat şi eu câteva costume. Am vândut câteva şi unor prieteni.

Într-o seară Jack m-a rugat să-l aştept cu maşina la un motel, la ora 21:30. Mi-a dat 2.000 de dolari pentru acest mic serviciu. A doua zi am citit în ziar că motelul a fost jefuit. Când l-am întrebat pe Jack despre aceasta, el mi-a răspuns: „Nu mai pune întrebări. Ai fost bine plătit”. M-am speriat, dar, pentru că aveam datorii mari, am tăcut şi am acceptat banii. Ar fi trebuit să mă duc la poliţie, dar, dacă dormi ziua şi chefuieşti noaptea, conştiinţa nu mai are când să lucreze.

După ce ne-am săturat de Greensboro, împreună cu cei doi amici am căutat femei şi senzaţii noi în alte părţi, de la Myrtle până la New York. Buzunarele lui Jack erau întotdeauna doldora de bani. Viaţa nocturnă a oraşului Atlanta ne ademenea tot aşa cum fluturii de noapte sunt atraşi de flacără. Am plecat deci acolo.

În 18 septembrie 1968 ne-am instalat la motelul Heart of Atlanta şi am luat toate barurile la rând. Am consumat cantităţi enorme de alcool şi ne-am drogat. După o săptămână de petreceri am rămas fără bani lichizi şi am folosit cărţile de credit pentru acoperirea cheltuielilor. Ne-am întors în Carolina de Nord, lucru pe care, de altfel, abia aşteptam să-l fac. În 25 am plecat de la motel. Înainte de a părăsi oraşul, prietenii mei au insistat să mai vizităm o dată câteva fete pe care le-am cunoscut mai devreme.

Am mers la adresa pe care ne-au dat-o fetele. Am bătut la uşă, dar n-am primit nici un răspuns. În timp ce le aşteptam să se întoarcă acasă de la serviciu, Jack şi Danny au plecat pe neaşteptate, spunând că se vor întoarce imediat.

Fetele au sosit repede şi am intrat în apartamentul lor. La câteva minute după ce m-am întors la maşină, i-am văzut pe Jack şi pe Danny fugind spre mine şi strigând că au împuşcat un om.

Dar acum, când ne apropiam de Greensboro, nici unul dintre ei nu părea afectat de incidentul ce s-a petrecut. În timp ce ei moţăiau în spate, eu eram cuprins de tot mai multe îndoieli. Alunecam tot mai adânc în disperare: „Ai ajuns la fundul butoiului, mi-am spus. Tata a crezut întotdeauna că nu voi reuşi să realizez ceva în viaţă. Poate că a avut dreptate. Dar poate că nu, argumentam cu. Şi dacă vreau să dovedesc că nu avea dreptate, trebuie să mă despart de Jack şi de Danny”.

Cu câteva săptămâni în urmă, mă mutasem din locuinţa lui Jack şi acum împărţeam un apartament cu proprietarul barului de noapte. Aceasta mi-a uşurat despărţirea de ei. I-am lăsat pe cei doi acasă la Jack dar nu le-am spus ce planuri îmi făcusem. Apoi mi-am strâns lucrurile şi am plecat la Houston, Texas, unde un prieten s-a oferit să mă găzduiască.

Nu eram acolo decât de câteva zile, când prietenul meu a acceptat, pe neaşteptate, un serviciu nou, chiar în Atlanta. Neavând pe altcineva în Houston, am plecat împreună cu el. N-am mai auzit nimic despre jaful magazinului şi am uitat complet incidentul.

Cu toate că m-am despărţit de foştii mei prieteni, n-am abandonat stilul de viaţă anterior. Am continuat viaţa uşuratică. Mai mult, m-am aruncat în viaţa destrăbălată pe care o duceam şi mai aprig ca înainte. Au trecut câteva luni şi jaful magazinului mi-a ieşit complet din minte. Mi-am reamintit însă de el când mi-a telefonat o fostă prietenă din Carolina de Nord.

— Ai fost pe prima pagină a ziarelor astăzi, mi-a spus ea.

— Ce vrei să spui?

— Poza ta este pe prima pagina a ziarelor. Eşti căutat pentru atac armat şi crimă.

— Crimă! am murmurat eu cu răsuflarea tăiată. Când mi-am dat seama de realitate, am simţit cum mi se strânge stomacul. Jack şi Danny l-au ucis pe bărbatul din magazin.

— Harold, FBI-ul m-a chestionat în legătură cu tine. Au spus că omul respectiv n-a trăit decât cinci minute după ce ai plecat din magazin.

— Dar n-am ucis pe nimeni, am protestat eu.

— Pe cei doi prieteni ai tăi i-a prins poliţia şi acum te caută şi pe tine.

După terminarea conversaţiei m-am gândit la seara jafului. Ştiam că eram vinovat de câteva lucruri condamnabile, dar nu de jaf şi crimă. N-am fugit de autorităţi şi nici acum nu mă ascund. Am aşteptat câteva zile în Atlanta ca să fiu arestat. Văzând că nimeni nu vine să mă aresteze, m-am hotărât să mă întorc în Carolina de Nord şi să vorbesc cu un prieten, avocat. Am petrecut de câteva ori împreună, aşa că m-am gândit că pot avea încredere în el ca să-mi spună ce se întâmplă.

Avocatul auzise deja despre acuzaţiile ce mi se aduceau şi dorea să ştie care a fost participarea mea la crimă. Mi-a spus că mă crede, dar m-a sfătuit să nu mă predau încă poliţiei. În primul rând va încerca să afle ce au mărturisit ceilalţi doi suspecţi arestaţi. Apoi mă voi duce la poliţie şi le voi povesti totul. Dacă voi depune mărturie împotriva lor, voi fi, probabil, eliberat. La urma urmei nu eram implicat decât datorită faptului că-i cunoşteam. Eu n-am ucis pe nimeni. Nu voi avea probleme, m-a liniştit el.

Când l-am căutat pe avocat, după câteva zile, părea încurcat. În jurul cazului se păstra secretul, iar Jack şi Danny nu erau închişi în oraş. Avea nevoie de mai mult timp pentru a-şi da seama ce se întâmplă, înainte să mă predau poliţiei. Riscam să fiu arestat dacă rămâneam în Greensboro sau mă întorceam la Atlanta, deci nu mi-a rămas decât alternativa fugii.

Mi-am vândut maşina ca să am bani de drum şi am plecat la Myrtle Beach cu un prieten. După câteva zile de chefuri acolo, am plecat împreună cu el la Charleston, Savannah, Columbia şi, în cele din urmă, la Greenville, Carolina de Sud, unde m-a lăsat prietenul meu, spunându-mi că se va întoarce peste câteva zile. Pe drum a fost oprit pentru depăşirea vitezei legale şi, pentru a nu-şi pierde permisul de conducere, a făcut un târg cu poliţiştii: va preda poliţiei un criminal în schimbul păstrării carnetului de conducere. Le-a spus poliţiştilor unde mă pot găsi. Stăteam la un motel împreună cu o fată pe care o cunoscusem în Columbia, dar aveam camere separate pentru că eu doream să fiu liber să mă întâlnesc şi cu alte femei.

În data de 18 septembrie, la un an de la crima din Atlanta, mă întorceam la motel pe la ora opt, după ce îmi petrecusem seara în compania unei fete noi, pe care tocmai o cunoscusem. După ce fata m-a lăsat în faţa motelului, în drum spre camera mea, mi-am cumpărat un Pepsi şi un ziar. Am citit până aproape de ora zece lângă geam, apoi am tras perdelele, am încuiat uşa şi m-am culcat. Treizeci de minute mai târziu am fost trezit de o bătaie în uşă. Adormit, am deschis uşa, dar n-am văzut pe nimeni. Crezând că a fost camerista, am închis uşa şi m-am culcat din nou.

Toc! Toc! Toc!

Iarăşi camerista! Eram deja supărat pentru că eram deranjat a doua oară. După ce am descuiat, uşa s-a trântit cu violenţă de perete şi doisprezece poliţişti au năvălit în cameră şi mi-au pus pistoalele la tâmplă.

— Dacă faci vreo mişcare, eşti mort! au strigat ei, aruncându-mă pe pat şi punându-mi cătuşe la mâini.

— Unde ţi-e pistolul? m-au întrebat golind sertar după sertar. Niciodată în viaţă n-am avut pistol. Scena care s-a derulat parcă făcea parte dintr-un film cu gangsteri, în care jucam şi cu.

— Luaţi-l şi închideţi-l! se răsti ofiţerul care a comandat întreaga operaţiune.

— Doar n-o să mă duceţi dezbrăcat? am obiectat eu în timp ce mă împingeau spre uşă.

— Pune-ţi nişte haine pe tine! a încuviinţat ofiţerul.

— Cum credeţi că mă pot îmbrăca cu mâinile legate la spate? am protestat cu.

Mi-au eliberat o mână şi am putut să mă îmbrac.

— Cum rămâne cu banii mei? am întrebat.

— Numără-i banii... face pe deşteptul, a bombănit unul din ei.

— Bine, m-aţi prins. Nu vreau decât banii mei şi ce-mi aparţine, am spus eu. Nu au aflat nimic despre fata din camera alăturată.

Pe drum spre penitenciar, m-au bombardat cu întrebări.

— Când ai ajuns în oraş? Ce-ai făcut până acum?

Au insistat mereu că eu deţin o informaţie de care aveau ei nevoie. Ştiind că aveam dreptul la un avocat în timpul anchetei, nu le-am răspuns nimic.

Când am ajuns la închisoare, poliţiştii s-au înfuriat pentru că m-am opus la luarea amprentelor. Ameninţat cu bătaia, am cedat. Am fost pus sub acuzaţie în faţa unui magistrat federal care a fixat cauţiunea la 10.000 de dolari. Atunci am aflat că sunt acuzat de atac armat în Greensboro. Aceasta m-a dărâmat complet.

Cum puteam fi căutat pentru o crimă din Atlanta, pe care nu o comisesem, dar acuzat de un atac armat în Greensboro despre care nu ştiam nimic? Dacă reuşeam să strâng 10.000 dolari, eram liber.

Am folosit apelul telefonic la care aveam dreptul ca să contactez pe unul dintre cei mai buni avocaţi din Carolina de Sud. Secretara lui m-a informat că doar o simplă discuţie cu el mă costă 200 de dolari. Aveam 500 de dolari, dar, oricum, avocatul nu era în oraş şi nu urma să revină decât peste câteva zile.

După două ore, un agent FBI a intrat în celula unde eram deţinut şi mi-a spulberat orice speranţă de a obţine o eliberare rapidă.

— Harold Morris, am ceva să-ţi comunic, mi-a spus el. A citit şase acuzaţii de atac armat şi una de crimă.

— Nu există cauţiune.

Ceilalţi deţinuţi au răsuflat uşuraţi. Pentru că eram îmbrăcat elegant, ceilalţi colegi de celulă au crezut că eram un informator FBI infiltrat între ei. Au plănuit să mă înjunghie, aşa cum mi-a spus unul dintre ei mai târziu. Dar când mi s-au citit toate acuzaţiile, şi-au dat seama că sunt un criminal mai periculos decât oricare dintre ei.

Şase atacuri armate, crimă, cauţiunea refuzată. Cum a fost posibil să mi se întâmple toate acestea chiar mie? Întotdeauna m-am considerat un băiat de la ţară care a intrat şi el în lumea bună. Am adoptat un mod de viaţă libertin pentru că mi se păruse că-mi oferă posibilitatea să fac tot ce doresc. „Trebuie să fie doar un coşmar înfricoşător, mi-am spus. Când mă voi trezi, totul va reveni la normal". Dar gratiile n-au fost de acord.

[CUPRINS] [ÎNAPOI] [ÎNAINTE]