Kobe, 17 ianuarie 1995
În nouă secunde s-a prăbușit o lume
Orașul japonez Kobe era considerat un oraș model. Dar a venit dimineața zilei de 17 ianuarie. Mai erau 14 minute până la ora șase, când două cutremure de pământ - unul cu o durată de cinci secunde, celălalt de patru - au distrus metropola comercială. Peste 5000 de oameni și-au pierdut viața sub ruine, 260.000 au fost răniți și nenumărați alții au rămas fără nimic. Cutremurul spulberase o iluzie.
În orașul Kobe, situat în centrul Japoniei, străzile și liniile ferate treceau drept rezistente la cutremur. Fuseseră calculate cu ajutorul computerului și construite cu mare atenție. Oamenii se simțeau în siguranță, cu totul altfel decât compatrioții lor din Tokio. Acolo, ca și la Yokohama, cutremurul din 1923, când au murit 140 000 de oameni, mai este și acum prezent în memoria locuitorilor.
Totuși, din 17 ianuarie în Kobe toate lucrurile s-au schimbat. Infrastructura a fost distrusă într-o clipă. Apa, curentul electric, gazul, telefonul, traficul - nimic nu mai funcționa. Săptămâni întregi metropola a zăcut în ruine.
Kobe și majoritatea celor 1,4 milioane de locuitori ai săi se află într-o stare de șoc. O explozie de energie imprevizibilă și de necontrolat a curmat fulgerător orice plan omenesc.
În urma infernului de nouă secunde, oamenii din Kobe și împrejurimi au înțeles definitiv un lucru: nu există nici un loc sigur. Nu rezistă nici măcar străzile proiectate pe computer, nici măcar acoperișul de deasupra capului și nici podeaua de sub picioare nu sunt sigure. În Kobe a fost spulberată o iluzie. Nimeni nu mai vorbește de căi ferate și străzi sigure. Fiecare știe că este posibil să piardă totul de pe o zi pe alta, rămânând sărac lipit și fără vreun acoperiș deasupra capului.
Catastrofei exterioare i-a urmat criza lăuntrică. Manageri și proprietari de firme și-au văzut distrusă munca lor de-o viață. Ceea ce ei consideraseră că ridicaseră trainic, se prăbușise ca un castel din cărți de joc, distrus de o putere superioară. Mulți stăteau neputincioși în fața neantului. Existau cazuri de sinucideri și crescuse rata infarcturilor.
Totuși există oameni în Kobe care își explică într-un mod diferit viața lor, viață al cărei conținut nu este ancorat în lucrurile vizibile, ci în cele invizibile - în credința în Isus Cristos. Cum au trăit aceștia catastrofa?
Iată de exemplu familia Morishima. Clădirile de jur-împrejurul casei lor sunt distruse. Locuința lor mai stă în picioare, totuși interiorul a fost puternic afectat. Au trăit mult timp fără apă, gaz și curent. "Ni se părea că venise sfârșitul lumii", povesteau ei, "totul se clătina încoace și încolo." Ce-au făcut ei în acele clipe - au urlat sau au luat-o la fugă? "Ne-am rugat împreună cu copiii", povestește Morishima tatăl. "Ne-am plecat înaintea lui Dumnezeu. Ca niciodată până atunci ne-am recunoscut împreună, ca familie, greșelile. Ne-am pocăit și am simțit prezența lui Dumnezeu."
Abordându-l în gospodăria ruinată, Saburo Morishima, în vârstă de 51 de ani, ne-a răspuns cu un verset din Biblie, din cartea lui Iov: "Domnul a dat și Domnul a luat! Binecuvântat fie Numele Domnului!" Apoi a completat râzând: "Acum e vremea aruncatului! Ceea ce nu ne mai trebuie neapărat, este aruncat."
Nici soția sa Kuniko nu se află sub șocul cutremurului. Dimpotrivă, ea mărturisește: "Am primit mult. Niciodată înainte n-am fost atât de uniți ca și familie. Totul este să te încrezi în Domnul. Am pierdut mult, însă am fost copleșiți cu multă bucurie. Putem să luăm totul din mâna lui Dumnezeu."
Ca explicație pentru atitudinea ei, Kuniko citează din Epistola către romani, capitolul 11, versetul 36: "Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci."
Creștinii din Kobe n-au fost feriți de pagube materiale. Sala unei comunități, închiriată cu mulți ani în urmă și în care se strângeau în mod regulat peste 250 de oameni, s-a prăbușit în întregime. Multe case au fost distruse. Creștinii s-au ajutat unii pe alții după posibilități și i-au adăpostit pe frații lor rămași fără adăpost.
Familia Watanabe locuiește în Port Island, o insulă artificială. Toate podurile de legătură cu uscatul s-au prăbușit. Susumu Watanabe, de 54 de ani, accentuează că fusese foarte mândru de oraș. Pentru el un cutremur era de neimaginat în această regiune, însă a venit. Simțind întreaga neputință omenească, și-a amintit în acele clipe de groază de un verset biblic: "Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; și dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului" (Romani 14:8).
Cu siguranța fermă de a sta, până dincolo de moarte, în mâna lui Dumnezeu, acești oameni au trăit catastrofa într-o liniște incredibilă. S-au rugat pentru membrii familiei, care încă nu acceptaseră în inimile lor mesajul despre harul mântuitor al lui Dumnezeu.
În zona orașului cea mai afectată de seism, locuia Ishibashi Kimiko, o văduvă cu doi copii. Un șifonier imens se prăbușise peste pian. Dedesubt se ascunseseră, protejați într-un mod minunat, cei doi copilași! Doamna Kimiko și copiii ei au fost preluați de familia Yamashina.
Katsuo Yamashina, în vârstă de 42 de ani, se urcase imediat după cutremur pe motocicletă, pentru a se interesa în oraș de cunoscuții din comunitatea sa creștină. Imaginea orașului distrus l-a zguduit. Pentru el era evident că Dumnezeu vorbise în felul acela. El vrea să dăruiască înnoire lăuntrică, pocăință, pentru a putea binecuvânta din nou.
La câteva zile de la cutremur, Yamashina și alte 50 de persoane din comunitatea sa s-au adunat laolaltă - oare pentru a jeli, pentru a se plânge? Am putea scutura neîncrezători din cap, dar ei s-au strâns pentru a-l mulțumi lui Dumnezeu. Și între ei nevoile materiale erau destul de mari; totuși, în mijlocul dezastrului, au mărturisit că și-au dat seama că, într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu a fost și este ajutorul esențial, mai important decât pâinea și apa.
În cadrul discuțiilor purtate, s-a cristalizat o constatare care explică și motivația deosebită cu care acești creștini japonezi își trăiesc credința: "Noi n-am fost ocrotiți fiindcă-i aparținem Domnului, ci fiindcă abia de acum înainte El vrea să ne folosească și mai mult."
Numele "Kobe" înseamnă "Ușa către Dumnezeu". Oare Dumnezeu prin acest cutremur a închis sau a deschis această ușă? În orice caz, seismul n-a dărâmat numai case, ci și modele greșite de gândire. Credința în siguranța creată prin forțe proprii, prin bani și muncă, s-a dovedit a fi o amăgire, în catastrofă s-a aflat și șansa unei treziri și întoarceri către Dumnezeul cel viu. În situația aceasta de criză se aude chemarea Aceluia care a spus despre Sine: "Eu sunt Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit" (Ioan 10:9).
Rolf Höneisen