INDEX

 

 

 

În vâltoarea sentimentelor
(ethos 1/99)

 

Sentimentele îşi au importanţa lor, însă ele nu trebuie să determine în mod nestăpânit acţiunile noastre. Sentimentele negative nu dispar dacă le reprimăm sau ignorăm. Însă cum putem ajunge să le controlăm?

Cu câtva timp în urmă am vizitat o familie mai în vârstă. Bărbatul mă rugase mai demult să vorbesc cu soţia lui care trecea prin numeroase stări depresive. Ea consultase medici şi psihiatri, încercase diferite terapii şi se rugase mult. Amândoi erau credincioşi de mulţi ani, fiind nişte creştini activi şi implicaţi în activităţile din biserică. Femeia care stătea în faţa mea mi se părea a fi complet sănătoasă. Răspundea logic şi raţional la întrebările mele. Eram chiar surprins de reacţiile ei spontane şi rapide. Nu se potrivea deloc cu imaginea unei persoane deprimate. Cu toate acestea, era depresivă de peste şapte ani şi nu mai era capabilă să se ocupe de treburile gospodăreşti. Acest fapt îi provoca o serie de complexe de inferioritate, cu care se alimenta în permanenţă. Ajunsese să fie stăpânită de autocompătimire. Se închidea tot mai mult în sine, evita contactul şi compania altor persoane, gândindu-se că nu se poate exprima corect. Realitatea era însă cu totul alta, numai că ea era dominată de propriile sentimente, cărora le dădea mai multă crezare decât raţiunii. Înainte ca să înceapă stările ei dificile, cunoscuse şi crezuse în mod raţional în bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu, în izbăvirea şi acceptarea prin Isus Cristos. Starea ei sufletească îi transmitea însă altceva. Cu trecerea timpului era tot mai înclinată către latura sentimentală. Admitea că avea foarte des senzaţia că Dumnezeu este nedrept şi că o uitase cu toate necazurile ei. Acum trebuia să înveţe să se încreadă în ceea ce spune Dumnezeu, în ciuda sentimentelor proprii. Sentimentele ne mint adesea. Nu ne putem încrede cu adevărat decât în Cuvântul lui Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi este un fapt cert şi de netăgăduit. Familia a încurajat-o să facă de Crăciun nişte turtă dulce ca pe timpuri. Ea însă spunea că nu este capabilă. Asta simţea! Ştia însă foarte exact de ce anume avea nevoie pentru diferitele sortimente. Memoria ei mi se părea că este mult mai bună decât a mea. Însă doar făcând ceva, în ciuda tuturor sentimentelor negative, şi-ar fi dat seama că poate reuşi. Acelaşi lucru este valabil şi pentru noi. Cu toţii trebuie să înlocuim obiceiurile rele, păcătoase prin altele bune. Abia atunci primele îşi vor pierde puterea.

Schimbarea - un chin?

Nu vom reuşi să ne convingem în mod forţat că un lucru este de fapt diferit de felul în care îl simţim. Trebuie să abordăm altfel problema. Vreau să vă explic acest lucru folosindu-mă de un exemplu:

Gândiţi-vă la cifra cinci. Acum vă cer să nu vă mai gândiţi cu nici un chip la această cifră. Ce se va întâmpla? Cu cât vă frământaţi mai mult să vă scoateţi cifra din cap, cu atât ea vi se fixează mai mult în minte. Nu reuşiţi deloc s-o uitaţi. Ce-i de făcut? Să facem acum un exerciţiu matematic: spuneţi-mi cât face 200 împărţit la 25 şi înmulţit cu 12. Aţi înţeles?

Concentrându-vă asupra altui lucru, cifra cinci este automat eliminată. Acesta este chiar principiul pe care îl explică Pavel în Epistola către efeseni:

"Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul. De aceea, lăsaţi-vă de minciună: 'Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul', pentru că suntem mădulare unii altora. 'Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi.' Să n-apună soarele peste mânia voastră, şi să nu daţi prilej diavolului. Cine fura, să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit. Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud" (Efeseni 4:22- 29).

Deci este vorba de eliminarea unui obicei prost, prin înlocuirea lui cu unul bun.

Egoism

Generaţia noastră pune un deosebit de mare preţ pe autorealizare. Aceasta înseamnă că fiecare crede că are dreptul să facă şi să-şi permită tot ceea ce-şi doreşte; să reacţioneze din instinct, emoţional, dând curs sentimentelor, fără să ţină cont de alţii. Nu contează decât satisfacţia personală. Acest lucru are întâietate în faţa tuturor celorlalte. Reclama ne spune şi cum putem atinge acest scop. Trebuie să fim înconjuraţi în primul rând de lucrurile potrivite: de maşina cea mai nouă, de obiecte casnice ultramoderne, de prieteni potriviţi etc.; apoi, în al doilea rând, să ne eliberăm de propriile neputinţe fizice. Spoturile publicitare propagă neîncetat tot felul de medicamente pentru durerile de cap, calmante împotriva stresului, antidepresive în cazul căderilor psihice, preparate vitaminizante pentru stări de oboseală etc.

Cine simte impulsul sexual consideră că trebuie neapărat să şi-l satisfacă. Cine nu mai simte nimic pentru partener, înaintează divorţul. Căsătorit sau nu - nu are nici o importanţă. Sentimentele trebuie să-şi menţină drepturile! Dacă o femeie nu simte nimic pentru copilul pe care-l aşteaptă, are posibilitatea să scape de el. Crimă sau nu, pe cine-l interesează? Ea simte astfel, aşadar poate şi trebuie s-o facă! Este aşadar logic faptul că acest mod de gândire egoist, dominat de sentimente, duce la:

a) conflicte cu alţi oameni şi haos social;
b) gol lăuntric, nemulţumire, singurătate şi lipsa unui scop în viaţă.

O societate care consideră satisfacerea nestăpânită a instinctelor ca fiind un ţel important ce trebuie atins, devine decadentă. Cine nu cunoaşte un obiectiv mai înalt decât cel al satisfacţiei personale, se ridică împotriva autorităţii lui Dumnezeu, reacţionează fals şi îşi satisface nevoile egoiste. Desigur sentimentele în sine nu sunt un lucru rău; dimpotrivă, îşi au locul lor îndreptăţit. Dumnezeu ne-a dat capacitatea de a simţi bucuria şi durerea. Ce îmbogăţire a vieţii noastre! Există unii copii care sunt insensibili la durere. Ei nu pot aprecia în mod corect pericolele şi în felul acesta sunt foarte dezavantajaţi. Cine îşi reprimă sentimentele sau le respinge, devine insensibil şi indiferent. Situaţia începe însă să fie problematică atunci când sentimentele determină acţiunile noastre. Noi am fost creaţi ca fiinţe complete, înzestrate cu trup, voinţă, raţiune şi simţire. Nici una din aceste însuşiri ale personalităţii noastre nu trebuie să pună stăpânire pe viaţa noastră. "Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4:4). Prin urmare, important este echilibrul dintre nevoile fizice şi spirituale, precum şi o viaţă trăită sub autoritatea lui Dumnezeu şi călăuzirea lui Isus Cristos, Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu.

Nu putem sau nu vrem?

Majoritatea obiceiurilor păcătoase se propagă atunci când alegem calea pe care întâmpinăm cea mai mică rezistenţă, adică facem ceea ce ni se pare mai comod. O viaţă în care dictează sentimentele este o invitaţie la păcat. Noi ne închipuim adesea că nu putem asculta poruncile lui Dumnezeu, când, de fapt, nu suntem dispuşi să ascultăm. Probabil că ne trezim foarte rar dimineaţa cu dorinţa de a face voia lui Dumnezeu. Lucrul acesta se întâmplă fiindcă diavolul ne sugerează că ne-am putea descurca foarte bine singuri şi doar noi am şti ce este cel mai bine pentru noi.

Viaţa schimbată

Să luăm un exemplu din căsnicie.

Dragostea a trecut. Soţul şi soţia confirmă că nu mai simt nimic unul pentru celălalt. Nu mai e nici o speranţă. Singura posibilitate pe care amândoi o văd e doar despărţirea. Cu toate acestea, ei apelează la un consilier biblic şi acesta îi sfătuieşte: Trebuie să înveţe să iubească! Cum aşa? Pot fi produse sentimente din nimic? Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? - "Voi, bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele precum Cristos Biserica" (Efeseni 5:25). "Imposibil", spune bărbatul. Şi pe bună dreptate. Nici un om nu poate de la sine, cu propria putere, să satisfacă o asemenea cerinţă. Numai cine îi încredinţează lui

Cristos stăpânirea peste viaţa lui poate împlini această poruncă, fiindcă Domnul însuşi poate produce acest lucru în el. Însă soţul din exemplul nostru a spus "imposibil" din cu totul alt motiv. El confunda dragostea cu sentimentul. Dragostea poate fi învăţată, chiar cu o minimă atracţie emoţională. Te poţi hotărî să iubeşti, îndrăgostirea este o emoţie, dragostea însă mult mai mult. În desăvârşirea ei, ea înseamnă renunţarea la "eu" în favoarea lui "tu", dorinţa de sacrificiu pentru cel iubit, o dăruire totală. Exemplul ideal al acestei dragoste îl întâlnim la cruce. Acolo se arată dragostea lui Dumnezeu. Ea are prea puţin de-a face cu sentimentele. Acelaşi lucru este valabil pentru disponibilitatea de a ierta. Dacă noi iertăm doar când ne simţim în mod corespunzător, vom rămâne neîmpăcaţi. Dacă ne hotărâm să iertăm fără a avea sentimentele "potrivite", am crede că suntem nesinceri, chiar făţarnici, însă acest lucru nu este adevărat.

Dacă eu consider că Dumnezeu este cu mine doar când am nişte sentimente religioase, credinţa mea devine nesigură. Fiindcă vor exista zile în care nu voi avea senzaţia că sunt aproape de Dumnezeu şi, prin urmare, voi crede că El este departe. Certitudinea prezenţei lui Dumnezeu n-o putem măsura sau citi pe scara emoţională, ci o putem experimenta prin credinţă (Evrei 11:6). Viaţa sub apăsarea sentimentelor te face nehotărât şi nefericit. a

Încotro cu sentimentele?

Sentimentele negative nu dispar căutând să le suprimăm sau să le ignorăm. Ele există, sunt o realitate. Trebuie să le împărtăşim în mod sincer înaintea Domnului: invidia, ura, nemulţumirea, autocompătimirea. Acesta este primul pas în procesul de a învăţa să ne stăpânim corect sentimentele. Să ne gândim la psalmişti. Nu suntem uneori uimiţi de felul deschis şi sincer în care aceştia îşi mărturisesc sentimentele? Bucuria, durerea, nemulţumirea faţă de presupusa indiferenţă a lui Dumnezeu, mânia, deznădejdea. Aceşti oameni ai lui Dumnezeu petrec mult timp pentru a împărtăşi lui Dumnezeu trăirile lor. Comportamentul lor este similar unei luări sincere de poziţii, căci numai cine este sincer faţă de sine însuşi şi faţă de Dumnezeu poate accepta corectări. Dumnezeu ne iubeşte. El îl iubeşte pe păcătos şi urăşte păcatul. Cine crede în Isus Cristos are certitudinea că este primit de El şi salvat, chiar dacă sentimentele îi indică cu totul altceva. Dumnezeu ne dăruieşte mulţumire în clipa când suntem gata să

"Nu putem deduce sau măsura certitudinea prezenţei lui Dumnezeu pe scara sentimentelor, ci o experimentam prin credinţa." facem voia Lui şi nu înainte.

Sentimentele determină acţiuni şi acestea, la rândul lor, generează iarăşi sentimente. Când dimineaţa devreme deşteptătorul sună zgomotos, în special când afară este frig sau plouă, sentimentele mele sunt cu totul altfel decât dispuse ca eu să-mi fac înviorarea matinală şi să ajung la timp la birou. Dacă aş aştepta să am starea sufletească potrivită, aş avea mari probleme în fiecare dimineaţă. Dacă însă mă hotărăsc să-mi iau în serios responsabilităţile, voi avea, cel mai târziu după duş, o stare emoţională bună. Sentimentul satisfăcător urmează acţiunii şi nu invers.

Dacă ascultăm de Dumnezeu, sentimentele noastre încep să se disciplineze. Se instalează liniştea şi pacea. Dacă vom căuta întâi sentimentele "potrivite", ne vom înşela şi ne vom înrobi. Fiecare dintre noi are obligaţii care-l apasă. Nu trebuie să aşteptăm să acţionăm doar când suntem dispuşi s-o facem. Avea oare Cristos starea emoţională adecvată pentru a muri pe cruce pentru păcatele noastre? Cu siguranţă că nu! însă El a privit la ţintă; bucuria se afla în urma crucii.

Cu câtva timp în urmă am stat de vorbă cu un credincios în vârstă. Discuţia se învârtea în jurul fiului său. Deşi major, datorită studiilor sale, acesta depindea încă de părinţi, însă trăia cum îi convenea, în situaţia aceasta a fost imposibil să nu intre în conflict cu părinţii şi să devină neruşinat. "Vor exista nişte consecinţe; nu puteţi tolera acest lucru", l-am avertizat eu pe bătrân, însă acesta mi-a spus: "Nu am nici o putere să-l pun pe fiul meu la punct. Nu pot face nimic." Acest tată ştia ceea ce trebuia să facă încă cu mult timp în urmă. Însă după atâţia ani de expectativă, voinţa îi slăbise. Pur şi simplu se resemnase. Situaţia era deznădăjduită. Cât de cutremurător, să trebuiască să constaţi unde duce o dragoste greşit înţeleasă.

Cum pot lua decizia corectă?

Pentru a lua hotărâri, avem nevoie de putere de decizie. Adeseori trebuie să decidem între dorinţele proprii şi responsabilitatea faţă de alţii. Revin la exemplul de mai înainte. Deşteptătorul meu sună dimineaţa la şase. Mintea mea nu are nevoie de repetiţie; pentru ea este limpede ce înseamnă acel sunet: scularea. Trupul meu are cu totul alte dorinţe. El vrea să rămână în poziţie orizontală, la căldura de sub pătură! Acum voinţa mea trebuie să ia o decizie. Nu am decât puţin timp la dispoziţie. Trebuie să mă hotărăsc imediat, altfel trupul meu va mai gusta o oră din comoditatea oferită de patul cald. Problema consecinţelor se va pune abia după aceea.

Ce decide voinţa mea? Dă curs înclinaţiei sentimentelor sau vocii raţiunii? De ce anume depinde această alegere? De hotărârea mea şi de conştientizarea responsabilităţii! Dacă îmi este importantă munca, dacă am pe inimă grija pentru familie, atunci mă voi scula la semnalul deşteptătorului. Dacă însă va conta mai mult comoditatea momentană, atunci nu voi lua în seamă ceasul şi voi dormi mai departe.

Copiii care în zilele normale de şcoală pot fi foarte greu făcuţi să se scoale din pat, sar într-o clipă din culcuş în dimineaţa de Crăciun, când aşteaptă cadouri. Cine se bucură de plecarea într-o excursie, se scoală de asemenea uşor. Cine nu este interesat de un lucru, va reuşi cu greu să facă ceea ce trebuie. Aceste exemple simple ne oferă o lecţie importantă: Cine a învăţat de copil să-şi respecte limitele, să-şi îndeplinească conştiincios îndatoririle şi să fie disciplinat, va putea asculta mai uşor de îndemnurile raţiunii. Cine a fost mereu răsfăţat şi educat în mod umanist, este înclinat să aşeze bunăstarea proprie deasupra responsabilităţilor. Apoi voinţa e determinată şi de temperament şi de propria dispoziţie, însă mai hotărâtor decât educaţia şi înclinaţia cumpăneşte faptul că noi, ca păcătoşi, avem tendinţa naturală de a face mai degrabă răul decât binele, în această privinţă toţi suntem la fel (Romani 3:10-11).

Prin credinţa în Isus Cristos şi o viaţă în puterea şi sub călăuzirea Duhului Sfânt, vom fi eliberaţi de influenţele educaţiei, de mediul din jur şi de înclinaţiile fireşti. Lucrul acesta nu se întâmplă în ritm accelerat, ci în cadrul unui proces de creştere spirituală. Punându-ne în întregime la dispoziţia lui Dumnezeu, nu înseamnă că voinţa noastră nu va fi în mod automat deconectată. Purtăm în permanenţă lupte şi trebuie să ne hotărâm dacă voia noastră se decide pentru dorinţele dictate emoţional sau pentru voia lui Dumnezeu. Lupta cărnii, a firii omeneşti, împotriva duhului este un subiect central al Noului Testament (Epistola către romani). Nu mai sunt eu cel ce trăiesc, ci Cristos este Cel care trăieşte în mine. Aceasta este condiţia ca voia mea să fie în concordanţă cu ţelul lui Dumnezeu.

Pentru cel ce crede că viaţa lui este fără sens, pentru acela este indiferent şi felul în care trăieşte. Conştiinţa unei vieţi împlinite ca sens reprezintă condiţia ca noi să tindem în mod hotărât şi disciplinat, cu puterea Duhului Sfânt, către ţelurile pe care Dumnezeu le are pentru noi.

Când reuşim să ducem la bun sfârşit o însărcinare, vom avea şi mulţumire, însă ţelurile temporare oferă numai o satisfacţie de moment. Ele nu ajung pentru o împlinire de durată. Numai nişte valori veşnice pot conferi însemnătate lucrurilor limitate în timp. O maşină nouă, concedii pe tărâmuri exotice sau alte lucruri asemănătoare pot bucura pentru puţin timp, însă vor păli curând. Tânjirea după mai mult, după nou, îşi face curând simţită prezenţa. Biblia nu neagă că putem găsi o satisfacţie de moment în lucrurile trecătoare.

Moise ne-a dat un alt exemplu. Cum a putut el renunţa la dorinţele proprii, refuzând viaţa uşoară şi plăcută de la curtea lui Faraon, fără să-i pară rău? El dorea mai degrabă să îndure ruşinea şi să fie asuprit împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să simtă pentru un timp plăcerea vieţii păcătoase. A considerat ruşinea lui Cristos ca fiind o bogăţie mai mare decât comorile Egiptului, fiindcă privea la răsplătire (Evrei 11:24-27). Moise avea privirea aţintită către lucrurile invizibile, sesizând deosebirea dintre clipă şi veşnicie. Exact acest lucru ne îndeamnă Biblia şi pe noi să-l facem (2Corinteni 4:18).

Astăzi oamenii sunt interesaţi de cu totul alte lucruri: de distracţii, senzaţii, acţiuni, suspans, plăceri neînfrânate. Cui îi pasă ce va aduce ziua de mâine?

Ceea ce rămâne, ceea ce este important, necesarul, toate acestea sunt jertfite pe altarul clipei.

Acesta este un lucru mărginit şi prostesc.

Cine a înţeles dragostea lui Dumnezeu prin Fiul Său, acela are încredere; el este capabil să-şi subordoneze dorinţele voii lui Dumnezeu. Modelul şi exemplul cel mai minunat de ascultare este Isus Cristos însuşi. El S-a smerit, nu din voia Lui, ci pentru a împlini voia Tatălui Său. Acesta era scopul Său, care I-a determinat viaţa şi hotărârile.

Noi avem nevoie de obiective clar definite. Ele ne motivează să acţionăm într-un mod eficient. Cine ştie încotro vrea să meargă, este mai eficient pe drumul către ţintă. Călătoria devine chiar o aventură, însă porniţi o dată la drum fără să ştiţi unde vreţi să ajungeţi. Este un lucru fără sens, o frustrare fără sfârşit!

Având ţelul în faţa ochilor

Ne fixăm ţelurile în funcţie de etaloanele pe care le avem. Ceea ce ni se pare important va decide asupra gândirii noastre, a acţiunii noastre şi a obiectivelor pe termen scurt. Ca şi creştini ar trebui să luăm hotărârile din perspectiva veşniciei. Asta înseamnă să ne orientăm în funcţie de etaloanele lui Dumnezeu şi să ridicăm împărăţia Sa veşnică.

Lupta duhului împotriva cărnii

Voia lui Dumnezeu trebuie să comande dorinţele noastre, însă cum stăm cu voia noastră? Când voinţa noastră se confruntă cu voia lui Dumnezeu, apar conflicte. Noi vrem să ne hotărâm singuri viaţa, să decidem singuri în privinţa noastră.

Voinţa noastră de creaturi decăzute nu vrea ca Dumnezeu sa decidă.

Ei i se pare o nerozie să te încredinţezi cu totul în mâna lui Dumnezeu, fiindcă este convinsă că trebuie să ne pese în primul rând de noi înşine. Voinţa noastră proprie nu trebuie să devină tot mai puternică, ci mai slabă. Abia atunci când ne încredinţăm deplin lui Dumnezeu, vom primi puterea să luăm hotărâri clare. "Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu" (Romani 8:14).

Nu pledez aici în favoarea perfecţiunii sau a lipsei totale a păcatului. Conflictul dintre interesele noastre personale şi ţelurile lui

Dumnezeu nu dispare pur şi simplu automat; însă Duhul Sfânt începe să rezolve problema noastră, în clipa în care ne predăm lui Dumnezeu de bunăvoie. El ne dezvăluie adevărul Său ca normă a deciziilor noastre şi ne dăruieşte ca rod dorinţa atingerii ţelului. Duhul Sfânt ne arată valoarea unei vieţi în dependenţă de Dumnezeu. Cu cât Dumnezeu poate dispune mai mult de noi, cu atât ceea ce aşteaptă El de la noi coincide mai mult cu propriile noastre dorinţe. Cine crede în Isus Cristos nu are numai iertarea vinovăţiei sale, ci şi o viaţă nouă din Dumnezeu. Cristos trăieşte în el (Galateni 2:20). Însă este necesară disponibilitatea mea ca Isus să trăiască prin mine.

Poate că oscilaţi încoace şi încolo, între Dumnezeu şi lume. De ce anume depinde hotărârea voastră? Cu cât îl veţi cunoaşte mai bine pe Dumnezeu, îl veţi iubi şi vă veţi încredinţa Lui în întregime, cu atât mai uşoară va fi hotărârea de a-L accepta pe El şi voia Lui.

Să ne închipuim două magnete; unul cu forţă de atracţie pozitivă, celălalt cu una negativă. Cu cât trăim mai aproape de câmpul de atracţie al forţei negative (păcatul), cu atât ne vor atrage mai puternic obiceiurile păcătoase şi nevoile false. Cu cât trăim mai aproape de părtăşia cu Domnul, cu atât mai natural îl vom asculta şi vom simţi respingere faţă de păcat.

B.S.

 

 

 

INDEX