INDEX

 

 

 

Doamne, de ce?
Există un răspuns la problema suferinţei?

Partea a V-a

 

Cuprins:
Frumuseţea
Inteligenţa
Banii şi puterea
Realizarea de sine
Numind negrul alb

Valorile false şi realizarea de sine

Înainte de a încerca să aflăm un răspuns întemeiat biblic la problema suferinţei îndurate în mod nemeritat, aş vrea în acest articol să-mi exprim convingerea profundă că noi oamenii vom culege ceea ce am semănat (Galateni 6:7). O scară de valori greşită controlează tot mai mult societatea noastră. Frumuseţea, inteligenţa şi bogăţia sunt căutate şi considerate garanţii ale recunoaşterii şi aprecierii.

Cuprins

Frumuseţea

Persoanele frumoase sunt avantajate. Un vânzător atrăgător are mai mult succes în vânzări decât colegul său şters. La angajarea unei secretare, cel mai adesea este determinant aspectul ei exterior comparativ cu capacitatea profesională. Până şi în basmele pentru copii li se transmit acestora evaluări similare, mergând chiar ceva mai departe: ce este urât este întotdeauna şi rău, iar frumosul este întotdeauna bun. Chiar dacă respingem în mod raţional această evaluare, ea influenţează acţiunile şi deciziile noastre mai mult decât vrem să recunoaştem. Frumosul este într-un fel similar cu valorosul, cu nobilul; urâtul se împerechează cu inferiorul, răul, prostul. Această evaluare incorectă a adus de-a lungul istoriei o enormă suferinţă nenumărator oameni. Deja copiii îşi pot face mult rău unii altora. Cine are urechile clăpăuge, un nas prea mare sau un fizic puţin mai disproporţionat, are parte de batjocurile şi dispreţul celorlalţi, fiind rapid izolat. Ca urmare, se nasc complexe de inferioritate care pot crea probleme toată viaţa. O masă de tineri care nu ajunge la nivelul mulţimii ideale, este un timp nemulţumită şi apoi se resemnează.

Cuprins

Inteligenţa

Un copil îşi va da destul de repede seama la şcoală, dacă face parte dintre cei inteligenţi sau dintre cei mai greoi. Şi în acest domeniu se poate ajunge uşor ca profesorii, părinţii sau alte persoane responsabile să dea de înţeles că, de fapt, copiii inteligenţi sunt mai valoroşi decât cei mai slabi. Rezultatul este evident: Copiii mai puţin dotaţi vor suferi mai mult sau mai puţin, fiindcă ei pun la îndoială propria lor valoare.

Cuprins

Banii şi puterea

Banii au constituit din totdeauna declanşatorul urii şi al certurilor. Fraţi şi surori îşi otrăvesc viaţa din cauza neînţelegerilor cu privire la o moştenire. Bogaţii îi exploatează fără scrupule pe cei săraci,
provocându-le nenumărate suferinţe, doar pentru a-şi satisface avariţia. Obsesia banului şi a puterii a declanşat atâtea războaie. Ea face din om o bestie. Cu toate acestea, un om înstărit este mai bine văzut decât un biet sărman. Nu are importanţă modul în care a reuşit să obţină banii. Se remarcă tot mai des că oamenii bogaţi sunt cei mai favorizaţi în orice împrejurare. Din capul locului lor li se acordă mai multă încredere şi bunăvoinţă decât celor mai puţin înstăriţi. Istoria ne demonstrează pas cu pas că, prin abandonarea valorilor biblice şi alegerea unor etaloane false, vom culege doar ură, nedreptate, sânge şi lacrimi. Cu toate că aceste consecinţe negative sunt evidente, noi nu suntem gata să recunoaştem propriile erori şi să ne schimbăm modul de a gândi şi a acţiona. Banul poate fi un bun slujitor, însă el este întotdeauna un stăpân rău. Acolo unde este comoara noastră, acolo este şi inima noastră.

Cuprins

Realizarea de sine

Noi înotăm pe un val al autoeuforiei: autorealizare, autorecunoaştere, autodeterminare, autoconfirmare, autoregăsire, autoemancipare. Toate acestea sunt obiective către care ţinteşte aproape fiecare. Cu cât omul îşi pierde mai mult din propria valoare datorită îndepărtării sale de Dumnezeu, cu atât el caută mai mult un înlocuitor în realizarea de sine. Lucrul acesta însă este posibil numai pe spinarea altora. Pentru a-şi apăra presupusele drepturi şi pentru ca altul să nu i-o ia înainte, trebuie să-şi folosească coatele. În mod logic, cei defavorizaţi vor suferi. Cu cât un om trăieşte mai departe de Dumnezeu, cu atât el va fi mai lipsit de respect şi nedrept faţă de ceilalţi. Poate că în acest moment reuşim să ne dăm seama de ce Isus nu ne cheamă la autorealizare, ci la jertfire, la lepădare de sine (Marcu 8,34-36). Cine se încrede în El, acela are parte de mulţumire, de pace, de o viaţă împlinită. Isus nu ne momeşte cu iluziile unei false realităţi. El nu ne promite o viaţă comodă, o existenţă lipsită de suferinţă, nici sentimente exaltate de fericire, nici bogăţie. El le dăruieşte celor ce-I aparţin pace şi sigurantă, chiar şi în situaţii dificile, în clipe de suferinţă. A-L urma pe El din dragoste şi recunoştintă înseamnă a renunţa la egoism şi la realizarea de sine. Creştinii nu trebuie să trăiască după voia şi instinctele lor.

În societatea noastră este propagată autorealizarea. Conform acestor scheme de gândire, omul este, atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic, doar un produs al unor procese şi dezvoltări ale materiei. Teoria evoluţiei vrea să-i convingă deja pe cei tineri de acest lucru. Pe baza ei, omul este o fiinţă lipsită de sens şi tot aşa cum a apărut la întâmplare, el se îndreaptă, mai încet sau mai repede, spre propria-i pieire. Acesta este rezultatul alegerii unui model materialist al omului, fără a şti cine este el într-adevăr. Un asemenea comportament are, în mod inevitabil, consecinţe grave. Omul nu înţelege că, îndepărtându-se de Creator, devine sclavul materialismului. Cine trăieşte pentru sine ignoră voia lui Dumnezeu, normele şi valorile absolute pe care El le prezintă în Cuvântul Său. Acesta e şi motivul pentru care este combătut cu atâta vehementă conceptul de adevăr absolut. Omul vrea să-şi fie propria lui lege, să poată face şi impune numai ceea ce el doreşte. De regulă însă omul vrea ceea ce-i dictează propriile sentimente şi instincte. O asemenea gândire egoistă duce la un nou cult al sentimentelor.

Alături de mulţi alţii, Freud a contribuit şi el la autodistrugerea omului. Prin împărţirea omului îh cele trei laturi, şi anume: eul (=conştientul, cu o valoare inferioară), es-ul (=subconştientul, instinctul) şi supra-eul (=porunci, interdicţii impuse de religie, cultură şi educaţie, cu un caracter dominant), Freud susţine că supra-eul frânează, limitează în mod nedrept existenţa, privând-o de libertate. Omul contemporan matur ar trebui aşadar să relativizeze conţinuturile credinţei şi să le evalueze în mod autonom. Cu alte cuvinte, Freud afirmă că nu există un adevăr absolut şi că pretenţiile lui Dumnezeu sunt ilegale. Norma divină, după Freud, reprezintă o tutelă de care omul trebuie să se elibereze. Ideile religioase sunt în cel mai bun caz nişte cârje care, după caz, pot fi schimbate sau eliminate. Prin urmare, valorile biblice sunt neutre şi relative, fiind decise de către societate, la fel ca regulile de circulaţie de exemplu, care pot fi schimbate oricând radical. Societatea noastră este infestată de această gândire. Pe baza teoriei lui Freud, toată mizeria omului provine, în ultimă instanţă, din sufocarea propriilor instincte. Supra-eul refulează instinctele, care sunt considerate bune, sănătoase sau cel puţin neutre din punct de vedere moral. Cine nu dă frâu liber instinctelor sale, ci le reprimă, îşi provoacă -după părerea lui Freud - nevroze, conflicte psihice, temeri şi alte stări maladive.

Acest mod de gândire este fals şi îmbolnăveşte. O viaţă păcătoasă, egoistă, după propriul principiu al plăcerii, produce suferinţă la diverse nivele. Nu trebuie să existe obiceiuri bune sau obiceiuri păcătoase! Logica aparentă a acestei lumi afirmă că este valabilă doar percepţia mea individuală; eu percep astfel, simt astfel, aşadar şi acţionez astfel. Ceea ce contează sunt doar sentimentele! Prin urmare, cine are nişte impulsuri erotice care-l împing spre copii, acela trebuie să şi le poată satisface. Societatea este obligată să ofere această posibilitate. Morala este decisă de sloganul "Eu simt". Acest mod de gândire şi de acţiune este definit ca fiind umanism! Instinctul sexual este un instinct puternic. Din acest motiv i se recunoaşte omului dreptul de a-şi trăi viaţa sexuală în modul său propriu, conform propriilor exigenţe. Numai în felul acesta se garantează libertatea individului. Câtă ipocrizie! Omul se consideră a fi matur şi emancipat, eliminând complet cârja religiei. El se crede liber, dar în realitate este sclavul propriilor simţuri şi instincte.

În fosta Iugoslavie asasinatele şi violenţa continuă, în timp ce lumea stă şi priveşte. În sudul Sudanului nenumăraţi creştini şi alţi locuitori sunt măcelăriţi în mod bestial. Omenirea stă şi priveşte. Se întreprind foarte puţine acţiuni umanitare. În Ruanda au fost ucişi aproximativ un milion de oameni, iar jurnaliştii vorbesc de atrocităţi de nedescris. Reprezentanţii guvernelor lumii stau la masa tratativelor şi pregătesc ajutoare umanitare.

În revista "idea" a apărut un scurt articol, remarcabil, semnat de Uwe Siemon-Netto: "Acum aproape o jumătate de secol, tatăl meu m-a luat, m-a aşezat cu faţa în jos pe genunchii săi şi mi-a aplicat nouă lovituri de baston la fund. Apoi a trebuit să mă aşez cu partea aceea atât de dureroasă pe un scaun şi să scriu de nouă sute de ori: `Voi respecta ce aparţine altora şi nu-l voi deteriora.' Erau nouă cuvinte, fiindcă scrisesem cu creta nouă cuvinte de ocară pe zidul casei unui vecin antipatic.

Nu-mi mai amintesc acele cuvinte de ocară, dar cunosc prea bine consecinţele: Niciodată de atunci n-am mai deteriorat în mod intenţionat ceva ce aparţinea semenului meu. Când mă gândesc la acest episod plin de învăţăminte din copilăria mea, încep să înţeleg ce vrea să spună porunca a patra din Decalog: `Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.

Americanul de 18 ani Michael P. Fey evident că n-a avut parte în copilăria sa de o asemenea experienţă. Astfel că el a mâzgălit cu vopsea 50 de maşini, le-a spart geamurile, a deşurubat numerele de circulaţie. În plus, el a făcut greşeala de a comite toate astea în îndepărtata Asie, în Singapore, unde vandalismul nu este tratat ca un act cavaleresc precum în zonele "civilizate", ci este foarte aspru pedepsit. Michael Fey a fost condamnat la 4 luni închisoare şi aplicarea a şase lovituri cu un baston de grosimea degetului mare. Acest lucru a declanşat un car de lamentări. Presa americană a dedicat întâmplării cu pricina mai mult spaţiu decât genocidului din Ruanda. Revista "Newsweek" a lansat un apel pe prima pagină către guvernul, deşi autoritar, totuşi foarte democratic, din Singapore: "Scutiţi-l de ciomăgire!" Chiar şi guvernul Statelor Unite a intervenit, însă rezultatul a fost slab. Pedeapsa lui Fey a fost redusă la patru lovituri, pe care le-a şi primit, la ultima căzând în inconştienţă, fiindcă pedepsa corporală conform vechii tradiţii britanice este cu siguranţă mult mai dureroasă decât cea de care îmi făcuse parte tatăl meu, la vremea lui."

Cuprins

Numind negrul alb

Astăzi ne agităm îngrozitor cu privire la pedeapsa corporală. Pe de altă parte însă suntem la un pas de barbarism. Decăderea civilizaţiei noastre este un fapt indiscutabil. Noi ne "parcăm" copiii în faţa televizoarelor, tinerii se amuză cu tot felul de spray-uri, iar ostilitatea faţă de semeni se manifestă practic la tot pasul. Noi adulţii am neglijat datoria de a ne educa copiii şi am uitat Cuvântul lui Dumnezeu. Teologul Dietrich Bonhoeffer (1906-1945), pe care cu siguranţă nimeni nu-l poate învinui de violenţă, a aprobat în mod evident, în etica sa, ceea ce astăzi este considerat a fi atât de retrograd, de imposibil şi condamnabil: faptul că părinţii îşi pedepsesc fizic copiii, aşa cum a făcut-o tatăl meu acum 50 de ani, lucru pentru care astăzi îi sunt recunoscător.

Chiar şi în această privinţă Biblia vorbeşte cu o logică convingătoare: "Pedepseşte-ţi fiul cât timp mai este speranţă" (Proverbe 19,18). Lumea, mass-media în general, condamnă aproape unanim barbaria din Singapore, dând neîncrezătoare din cap la gândul că nişte oameni maturi pot acţiona într-un mod atât de primitiv. Acest Michael Fey nu este însă victima unei ţări străine. El este victima unei educaţii nebiblice, a unei societăţi nelegiuite şi decăzute, care vorbeşte despre pace, dar stă şi priveşte cum mii de persoane trebuie să sufere zi de zi îngrozitor.

O societate care consideră satisfacerea neîngrădită a plăcerilor ei ca pe un ţel în sine şi care trăieşte ca şi cum n-ar exista Dumnezeu, este o societate infantilă şi egocentrică. Divinizarea ştiinţei, venerarea progresului, cultul exagerat al fizicului, toate acestea derivă dintr-o gândire infantilă.

Sunt tot mai mulţi copiii care trebuie să se lipsească de dragostea şi siguranţa oferite de părinţii lor, de legătura indestructibilă cu propria mamă, de relaţia durabilă cu tatăl. Rezultatul îl constituie nişte personalităţi slabe, nişte bărbaţi moi, lipsiţi de energie şi nişte femei egoiste, incapabile de a fi mame! Se înmulţesc în permanentă depresiile, nevrozele şi psihozele. Egocentrismul, care nu cunoaşte alt scop major decât propria bunăstare, duce la un comportament infantil, la o tendinţă exagerată de lamentare, la rebeliune împotriva lui Dumnezeu şi a oricărei alte autorităţi. Această gândire sucită, nebiblică paralizează capacitatea de rezistenţă la tentaţii, făcându-l pe om incapabil de a iubi şi a se lega fidel de cineva. Un egoist trăieşte mereu pe spinarea altora, provocând astfel o imensă suferinţă. Isteria aceasta a autorealizării nu duce la o calitate mai ridicată a vieţii, ci la o experienţă lipsită de dragoste. Ea doar îl împiedică pe om să trăiască în mod real şi măreţ.

B. S.

 

 

 

INDEX