Despre viața și
opera lui Augustin
În orașul nord-african Tagasta, în casa unui funcționar roman, s-a născut în anul 354 Augustin. Tatăl lui se numea Patricius și a fost la început păgân, dar mai târziu a îmbrățișat credința creștină. Mama lui, Monica, era o femeie evlavioasă, cinstind mărturia ei printr-o viață sfântă, iubitoare și despărțită de lucrurile lumești. Plină de pace, era supusă bărbatului ei, om iute la mânie și din pricina căruia suferea foarte mult. În felul acesta, ea împlinea ceea ce spunea apostolul Petru în prima sa epistolă (1 Petru 3:1-2). Monica a avut bucuria de a-l vedea pe soțul ei întors la Dumnezeu.
Augustin ne spune despre Monica un lucru deosebit, și anume că ea se făcuse slujitoarea slujitorilor lui Dumnezeu. Monica este un exemplu de urmat, și o încurajare pentru mamele din secolul XX, care de timpuriu trebuie să dea o învățătură sănătoasă copiilor lor și să nu înceteze a se ruga pentru ei.
Augustin și-a primit educația primară în școala locală, unde a învățat latina în acompaniamentul multor bătăi, și a urât greaca atât de mult, încât niciodată nu a învățat să o folosească eficient. Apoi a fost trimis la școală, în apropiere de Madaura, iar de acolo la Cartagina, să studieze retorica. A urmat modelul multor studenți din timpul său, lăsându-se în voia pasiunilor, într-o legătură nelegitimă cu o concubină. Din această unire s-a născut în 372 fiul său Adeodatus.
În căutarea lui după adevăr, Augustin a adoptat învățătura maniheistă, dar aceasta nesatisfăcându-l, s-a întors spre filozofie. A predat retorica în orașul Cartagina, până la plecarea la Milano, în 384. El a fost contemporan cu Crisostom și Ieronim, care erau buni credincioși, slujitori ai lui Dumnezeu, de care Acesta Se folosea mult în acea perioadă pentru zidirea bisericii Sale.
Fiind în căutarea adevărului, Augustin a fost nevoit să citească Sfintele Scripturi, dar nu ca urmare a unei nevoi spirituale, ci a uneia intelectuale. El nu a avut nici o atracție pentru Sfânta Scriptură, nu i-a plăcut, și deși dorea și alerga după înțelepciune, a respins adevăratul izvor al înțelepciunii.
În anul 391 s-a întors la Cartagina și a fost ordinat ca preot, iar în anul 396 a fost consacrat ca episcop de Hippona. De atunci, și până la moartea lui în 430, și-a consacrat viața administrației episcopale, studiului și scrisului. El este considerat cel mai mare dintre Părinții Bisericii. Opera cea mai cunoscută ieșită de sub pana lui Augustin este "Confesiuni", care a fost terminată în anul 401.
"Confesiunile" lui Augustin reprezintă mărturia înflăcărată și mereu actuală a unei convertiri frământate și sincere, pornind de la adevărurile culturii antice - cărora le relevă cel dintâi, cu putere, parțialitatea și insuficiența în calitate de adevăruri creștine - și dorind să ajungă la adevărul suprem, care este Dumnezeu. Augustin nu are intenția de a se convinge pe sine, sau de a-i convinge pe ceilalți de o imagine convenabilă a propriei persoane, ci dorește cu maximă sinceritate și dăruire să se regăsească pe sine, căutându-L pe Dumnezeu. Pe parcursul acestei încercări, când Dumnezeu este acceptat drept Unicul criteriu, sinceritatea absolută încetează să mai fie o valoare secundară, sau un deziderat, și devine o stare firească a uneia dintre cele mai sensibile conștiințe cunoscute în istorie. De-a lungul epocilor, creștinii au găsit binecuvântări spirituale citind această operă pe care Augustin a scris-o spre slava lui Dumnezeu, pentru harul Său revărsat asupra unui păcătos ca el.
A mai scris și lucrări filozofice în formă de dialog, tratate în mod teologic, despre trinitate, precum și lucrări polemice, în apărarea credinței de învățăturile false. Filozofia istoriei lui Augustin, sau ideea centrală, este "Cetatea lui Dumnezeu", formată din toate ființele omenești și cerești, unite prin dragostea pentru Dumnezeu, și căutând numai slava Lui. Cetatea terestră este formată din acele ființe care, iubind doar eul, își caută propria slavă și propriul bine.
Augustin, prin cuvântul și scrierile sale, a apărat adevărata credință contra arienilor, maniheiștilor, și mai ales contra pelagienilor. Augustin, care își dăduse seama încă din copilărie ce însemna păcatul, el care gemuse sub jugul lui, și care își simțise incapacitatea de a învinge patimile și poftele rele ce-l stăpâneau, el care văzuse că numai harul lui Dumnezeu a putut să-l scoată de sub robia legii, a păcatului și a morții, a fost vasul ales și pregătit în chip minunat de Dumnezeu pentru a lupta împotriva rătăcirii pelagienilor.
El a ajutat la dezvoltarea doctrinei eretice a purgatoriului, a accentuat valoarea celor două sacramente. Acestea sunt rezultatele logice ale concepției lui.
Teoria lui despre milenism a adus ideea de post-milenism. Faptul că a accentuat anumite aspecte ale religiei creștine a fost important pentru biserica creștină. El a luptat foarte mult împotriva a trei mari erezii: gnosticismul, donatismul și pelagianismul. Ideea mântuirii formează la el punctul central al convingerii sale.
El se referă la următoarele idei:
1. Supremul bine este veșnica și absoluta dreptate și înțelepciune, sau Dumnezeu Însuși (ori, în mod subiectiv, viața sau fericirea eternă; la ea se ajunge numai prin viața virtuoasă).
2. Supremul principiu al tuturor virtuților, sau și a întregii morale creștine este iubirea lui Dumnezeu.
3. Virtuțile cardinale, precum și în general toate celelalte virtuți particulare sunt numai diferite grade sau manifestări ale iubirii adevărate a lui Dumnezeu pentru Dumnezeu.
4. Omul posedă în fiecare stare facultatea libertății de a face binele sau răul.
5. Prin păcatul originar, libertatea omului nu s-a pierdut cu totul, după cum nici firea lui nu s-a făcut cu totul rea, ci cea dintâi s-a slăbit și înclinat numai, iar cea din urmă s-a infectat și s-a stricat.
6. Libertatea omului nu se suspendă prin prezența lui Dumnezeu.
7. Libertatea și virtutea omului nu se suspendă nici prin harul lui Dumnezeu, ci din contră, prin el se produce în om o adevărată transformare și înnoire, care constă din insuflarea iubirii lui Dumnezeu și din transmiterea puterilor supranaturale morale.
8. Prin predestinare nu se suspendă libertatea și moralitatea omului.
În fine, cât despre eretici, aceștia trebuiau readuși la credința ortodoxă prin tot felul de mijloace de învățătură și blândețe. Dacă însă prin aceste mijloace nu se atinge scopul, și ereticii, în cerbicia lor, continuă să atace Biserica adevărată, comițând încă acte de brutalitate și cruzime, atunci trebuie ca, împotriva lor, și nu doar spre binele lor propriu, să se întrebuințeze, de asemenea, forța, și puterea brutală, nu însă pedeapsa cu moartea. În ceea ce privește martirii și sfinții, aceștia trebuie venerați ca oameni ai lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, trebuie să ne rugăm sfinților pentru mijlocirea lor, prin care credincioșii se fac părtași multor binecuvântări dumnezeiești.
În ciuda valorii cu care era înzestrat, Augustin a adus și câteva erezii în gândirea creștinilor. A ajutat la dezvoltarea doctrinei eretice a purgatoriului și a dat o semnificație greșită celor două sacramente: botezul nou-testamental și Cina Domnului. Rezultatul logic al concepției lui a fost doctrina regenerării prin botez și cea a harului sacramental (transsubstanțierea).
În perioada dintre Augustin și Luther, biserica romano-catolică a fost acoperită tot mai mult de întuneric, dar Dumnezeu a avut întotdeauna oameni prin care și-a zidit adevărata Sa Biserică de-a lungul secolelor. Slăvit să fie Dumnezeu pentru aceasta!